Blocată în interior

Am ajuns la timp la petrecere, chiar înainte de servirea tortului. În marea hărmălaie reuşesc să mă salut cu celelalte mămici, cu învăţătoarele, complimentez câteva fetiţe pentru cochetărie şi câţiva băietei pentru reuşita de a păstra încăperea nevandalizată, apoi mă retrag la baie.

O uşa, un hol lunguieţ şi încăperea cu toaleta. Închid uşa. În sfârşit câteva momente de linişte. Fac un pipi, apoi mă spăl pe mâini.

Când dau să ies, îmi dau seama că încuietoarea merge în gol. Încerc din nou, poate nu i-am prins mişcarea.... Nu. Alunecă în gol, se dă peste cap. Sunt blocată în interior.

Respir şi mă uit la cei patru pereţi ce mă înconjoară. Nici măcar o fereastră, doar toaletă şi o chiuvetă. Mă apucă râsul. Sunt blocată în interior. Mă încurajez: măcar nu sunt claustrofobă. Bat în uşa cu putere. Nici o şansă să mă audă cineva. Toată lumea este în încăperea plină de strigăte copilăreşti iar spaţiul dintre noi este despărţit de holul care antifonează bine.

Sunt blocată în interior. Ce ironie. Zâmbesc din nou. Evaluez opţiunile...

 

~~~

Ani de zile am simţit o discordanţă profundă între sărăcia limbajului ce trecea dincolo de buzele mele şi mesajul bogat ce rămânea blocat în interior. N-am ştiut cum să abordez această problemă şi de multe ori mi-am spus că poate crudul adevăr este acela că sunt un pic mai proastă decât ceilalţi. Deşi....

De curând s-a întâmplat ceva. Nu pot numi exact ce. Acel ceva interior, parte dintr-un ceva mai mare decât mine. Într-o seară, care nu a fost că orice altă seară, după o agitaţie interioară total nejustificată şi o stare care îmi spunea că trebuie "să fac ceva", ceva ce nu era nici "mănânc ceva dulce", nici "mă întind un pic" şi nici "pierd timpul", a venit o poveste. Nu era ceva nou. Poveşti au venit dintotdeauna în interior. De data asta povestea a avut propria ei viaţă, propria ei voinţă şi mi-a ordonat să o dau afară, că de nu.... M-a trântit pe scaunul de lângă birou, mi-a luat prin surprindere mâinile, mi-a ordonat să o scriu şi apoi s-a aşternut. Apoi a aşteptat. La fel şi eu.

Povestea a plăcut.

Corpul meu a resimţit această ieşire brutală a poveştii. Zona comunicării şi a acţiunii, gâtul, s-a inflamat mai întâi, pentru că mai apoi să explodeze într-o infecţie atât de dureroasă că până şi a respira părea o tortură. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, acel ceva mai mare decât mine m-a adus în mod neaşteptat şi pe o scenă, în faţa unui public de oameni de comunicare, într-un eveniment televizat în care a trebuit (sau am ales?) să ţin un mic dicurs. A ieşit şi discursul. După care am rămas fără voce.

În zilele ce au urmat m-am tot întrebat: oare am rezolvat blocajul? Dacă e ceva trecător şi mi se vor împiedica iar cuvintele în gât? Cum să fac să păstrez acest dar al comunicării?
 

~~~

Sunt blocată în interior.

Bat din nou în uşă, cât pot de tare. De ţipat nu pot ţipa pentru că nu am voce. Dincolo de uşă şi de hol e petrecere. Nu mă aude nimeni. Trebuie să găsesc singură o soluţie. Învârt mica încuietoare de câteva ori. Merge în gol. Împing de uşa. Nimic. Trag de încuietoare în timp ce o învârt. Inutil. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Mă gândesc: e nevoie de perseverenţă, nu mă dau bătută, trebuie să mă salvez singură. Nu are cine să mă salveze din afară.

Respir adânc, zâmbind. Reiau procesul: trag de încuietoare în timp ce o învârt. Nimic. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Sunt înăuntru de cam multă vreme. Poate prea multă. Pot, ştiu că pot singură. La urma urmelor nimeni nu mă poate salva, doar eu.

Respir, zâmbesc şi mă gândesc: oare chiar mai am nevoie să fiu blocată în interior? Mai fac o mişcare, n-aş putea să spun care... Mă deblochez singură.

~~~

 - Unde îți este vocea? 
 - Am lăsat-o fetiței.
 - De ce ai lăsat-o acolo?
 - Ca să nu fie nevoită să spună secretul.

 - De ce nu ai spus nimănui, micuța mea?
 - Mi-a fost rușine. Și frică.
 - Și cum ai reușit să păstrezi atâta timp secretul?
 - Mi-am blocat vocea in interior.

 

 

Sursa foto: http://pinterest.com/pin/283445370270103922/

Lumea dinăuntru

Se retrăsese în adâncurile sufletului ei. Fugea de suferințele care o năvăliseră în toate etapele importante ale vieții prezente, suferințe create de indiferentă, abuz, violență, nedreptate și pierdere. Când a găsit acest refugiu a ferecat toate porțile către exterior lăsând în afară o masca, asemănătoare cu mai toate măștile pe care le cunoscuse și avea să le mai cunoască. Pentru a piti și mai bine ascunzătoarea, îmbrăcase masca cu multe kilograme de țesut și îi trăsese deasupra haine largi și nepotrivite - ea le zicea cortine. Ascundeau bine.

La început în ascunzătoare nu văzuse nimic, era întuneric. Spațiul era îngust, nu mai mare decât o scorbură. Totul era înghețat. Inert.

Un timp i-a fost bine acolo. Zile, luni, ... ani. Stătea ghemuită și se odihnea. 

Apoi a simțit nevoia să se miște. A simțit că inerția nu era firească, ci firești erau mișcarea, curgerea, fluxul. Cam dificil să te miști în acel spațiu strâmt. Trebuia să respire. Nu mai avea aer. Ascunzătoarea nu mai era suficientă. Simțea că dacă nu va face ceva să lărgească spațiul va muri. 

A început așadar să se împingă în pereți. Îi simțea de parcă ar fi fost parte din ea. La început mișcările erau disperate și cu cât mai mare disperarea cu atât mai mare durerea, sfâșietoare. Însă intuiția îi spunea că așa trebuia să fie. Era o durere ce trebuia asumată. 

Mai târziu, când a mai domolit disperarea și furia, a învățat să se împingă în pereți cu blândețe și a înțeles că și durerea devenea altfel, mai dulce. Durerea ei crea spațiul de care avea nevoie, durerea avea un scop. A realizat de asemenea că fiecare mișcare pe care o făcea producea lumină, sunete și culori. 

Interiorul a început să se lumineze și pentru că ea muncea continuu să lărgească spațiul, muzică nemaîntâlnită se compunea și mandale cu forme geometrice perfecte și culori incredibil de frumoase o însoțeau. În timp pereții pe care i-a tot împins s-au subțiat, apoi s-au topit cu totul. 

Era acum într-o lume imensă, o lume nouă, sau... atât de familiară. Putea respira, însă nu aer, ci nectar. Iar nectarul era cunoaștere milenară.

A început să-și exploreze această lume interioară, lume pe care o cunoștea, lume pictată și șlefuită în multe veacuri. 

Cu fiecare pas pe care îl făcea descoperea locuri de mult uitate, le reînvăța. Ce bogată și frumoasă era lumea ei interioară! 

Era o lume de o densitate atât de fină. Nu avea aer, ci doar acel eter-nectar, format dintr-o țesătură multidimensională incredibil de fină. Fiecare fir din țesătură era o coardă într-un instrument cosmic, iar fiecare mișcare pe care o făcea devenea o muzică divină și o mandala multicoloră în același timp. Fiecare fir era parte dintr-o poveste, sau mai multe, trăite într-o viață, sau mai multe. Fiecare fir reprezenta un mănunchi de experiențe și lecții învățate prin cunoaștere directă. 

Era imposibil să nu dansezi în acest univers interior. Fiecare fir atins determina o nouă simfonie, fiecare simfonie invita la dans, iar fiecare pas de dans compunea iar o nouă muzică. Totul era mișcare, curgere, flux, un dans cosmic nesfârșit.

Unele fire se vedeau limpede, altele erau acoperite de praf și păreau încâlcite. Știa că acesta era unicul ei scop dintotdeauna și pentru totdeauna: să le curețe, să le lustruiască, să le descâlcească și să le armonizeze până vor putea cânta perfect în orchestra interioară, în perfect acord cu orchestra universului. Și mai știa că fiecare fir prăfuit sau încâlcit avea un corespondent în corpul ei fizic sau în modul cum gândea în lumea exterioară. 

Cu fiecare înțelegere a universului interior, cunoașterea milenară îi revenea și simțea că masca din afară devenea inutilă. Era un drum, un proces acela de a renunța la cortină sau la mască. Un drum ce părea înfricoșător, ce îi producea multă teamă, teamă ca nu cumva odată cu masca să dispară și lumea interioară. Însă nu era oare păcat să ascundă această lume incredibilă? Nu era egoist să o țină numai pentru ea? Aici era atâta cunoaștere...

Într-o zi, cu totul neașteptat, pe când ea nu era încă convinsă că este pregătită, masca s-a crăpat singură și s-a desfăcut. Interiorul și exteriorul s-au contopit. Tot ceea ce îi păruse până atunci înfricoșător, acum părea natural. 

A fost surprinsă să vadă că ceea ce ea crezuse atâta timp că este o masca, era de fapt o crisalidă. Și că îi crescuseră între timp aripi. Și-acum vedea pe sub măștile oamenilor și le putea zări și simți lumile și luminile interioare. Ce binecuvântare...

N-a renunțat însă imediat la cortină, își mai acoperea cu ea încă aripile, pentru a nu fi văzute de cei ce nu cred sau se sperie de oameni-fluturi.

Știa însă că și cortina îi va fi inutilă la un moment dat. Că va putea fi schimbată pe altceva, ceva ce încă nu putea cuprinde.

 

Anticipând însă acest moment, își mai punea din când în când o întrebare: era ea oare fluture, sau înger?

 

Foto: http://thequickglimpse.wordpress.com/2011/07/17/the-butterfly-woman/

Reîntoarcerea la ie

După secole în care doar o mână de păstrători de tradiție și cultură din România a mai ținut cu greu vie istoria portului popular, în acest an, mai mult că niciodată, dorul de ie a renăscut. Și mă întreb așadar, de ce acum? Ce este ia? Ce reprezintă ea pentru noi?

Iile au o istorie veche de pe când tot ce folosea omul venea direct din natură și tot acolo se reîntorcea, transformându-se. Așadar iile au dispărut primele când vremea și-a pus amprenta, nu ca alte artefacte, topoare, monede sau vase, ce încă ne mai dezvăluie cunoaștere milenară.

Norocoasele mai găsesc însă câte o ie uitată în lada de zestre a bunicii, ie atinsă cu acul poate de străbunica, sau chiar de stră-străbunica.

De unde își luau străbunele frumoasele modele ce îmbogățesc iile?

Modelele iilor sunt coduri ancestrale, dezvăluite cusatoreselor în momentele de liniște meditativă, când afară bătea viscolul iar ele, acolo lângă prispă, se simțeau una cu ața, acul și pânza. Semnele de pe ii sunt cântece încifrate în punct de cruciuliță. Modelele se formau pe pânză nu pentru că cusătoreasa dorea să producă, să facă, ci pentru că aceasta își dădea voie să fie acel model, acea curgere. Cusătoreasa intra în acea stare de conectare cu natura și cu inconștientul colectiv al neamului, traducând în simboluri noi, sau existente de când veacurile, arhetipuri, șoapte uitate, înțelepciune și pilde, care puse pe pânză să readucă în conștiința semenilor ciclurile naturii, dar și istoria și realizările spirituale ale străbunilor lor. Înșiruirile de cruciulițe deveneau astfel vocea strămoșilor cifrată în succesiuni de puncte, cruciulițe și linii colorate, povești model pe care doar spiritul să le poată citi. În semnele iilor cusătoresele codau astfel descatecele de deochi ale străbunelor, urările de căsnicie fericită pentru fecioare, învățături deocheate de la mame către fetele lor pentru a le învața cum să-și fericească și să-și țină alesul aproape de trup și de suflet, dorurile bunicilor pentru bărbatul plecat la război și alte multe istorioare, care fericite, care triste, ce trebuiau musai transmise mai departe, însă fără cuvinte.

Ani buni româncele s-au rupt de neam. Durerile străbunelor și bunelor ce și-au pierdut soții la război erau greu de pus în cuvinte și de transmis mai departe. Așadar bunicile au ales să tacă, să încuie durerea în inimă, dar odată cu ea și o parte din iubirea și feminitatea ce era dat să fie transmisă mai departe urmașelor. Atunci când coseau însă iile, iubirea și feminitatea curgea nemijlocit și au scăpat așadar o parte din ce era nespus în lada cu zestre. N-au dezvăluit însă fetelor care sunt cheile decodificării modelelor pline de culoare, pentru că ar fi însemnat să-și plângă explicit dorurile, iar ele erau prea mândre pentru asta.

Mamele noastre au plecat așadar la drum cu deficit de iubire, și cu deconectare față de propria feminitate și față de iubirea de sine. Industrializarea masivă adusă de comunism, sarcinile nedorite și avorturile neplânse le-au șters și urma de sensibilitate pe care au reușit să o dezvolte în viața austeră ce le-a fost dată.

Din aceste mame ne-am născut așadar noi, fetele secolului XX, alienate, bucuroase să purtăm jeanși, păr scurt, pantofi sport băiețești și non-culori. Ne-am format în școli carteziene, ne-am dezvoltat partea stângă a creierului, am învățat să ne exprimăm în cifre, structuri ierarhice și grafice, ne-am reprimat emoțiile pentru a fi bărbate și a reuși în corporații. Ne-am bucurat să ne stâlcim limba cu englezisme și să ne facem vacanțele afară. Am consumat produse făcute pe linie de mașini și am stat mare parte din zi în fața unui computer.

Ne-am petrecut astfel anii ca niște roboței, multitasking, într-o competiție nebună cu noi înșine, trăgându-ne seva doar din autodepășire și laude primite de la alții.

În familie ne-am amestecat rolurile, până nu am mai știut cine este bărbatul și cine femeia, asta în fericitul caz în care am reușit să dezvoltăm o relație mai personală decât cea cu propriul laptop.

Și a venit criza, iar partea stânga a creierului nostru, motorul nostru turat la maxim până atunci, nu a mai găsit soluții eficiente, a cedat. Realitatea ne-a arătat că a face nu mai este suficient. A-ți găsi satisfacția în cifre nu mai are sens. Modul nostru de a funcționa s-a năruit.

Am plâns neputiincioase, după mult timp, plânset de femeie. Am simțit în sfârșit nefericirea până la nivel celular. Am realizat că acea criză exterioară era oglindă pentru criza noastră interioară. Am simțit durerea. Am simțit…. Am simțit….

Am început să simțim. Ne-am deschis inimile, timid, speriate de fiecare nouă emoție, neștiind să o punem în cuvinte, neștiind că nu în cuvinte trebuie pusă.

Unele dintre noi au luat o coală de hârtie și au desenat. Altele au început să fredoneze o melodie de mult uitată și să o danseze. Altele au tăcut și au ascultat liniștea pentru prima dată. Altele și-au despletit părul și au uitat să-l mai tundă. Altele s-au așezat pe iarbă sau lângă un pom și au simțit natura. Altele au început să-și asculte visele și să le găsească sens. Există un sens. Totul are sens.

Câteva s-au apucat să împletească, altele să coasă. În cruciulițe strâmbe, în linii șerpuite. Și apoi și-au adus aminte de ii, acele compedii de modele și simboluri din lada prăfuită a bunicii. Când le-au scos și s-au uitat prima data la ele și-au simțit ochii împăienjeniți de lacrimi. Asta pentru că nu au văzut iile, le-au simțit, le-au înțeles.

Și-au adus aminte ce înseamnă să fii româncă, să fii femeie, să porți în tine cunoașterea tuturor femeilor care ți-au fost strămoașe. Și și-au cerut dreptul de femei, și au înțeles care era cheia care descătușa acel flux de iubire și feminitate ce fusese blocat atâta amar de vreme. Era durerea, a trece prin durere.

Și-au început să învețe de pe ii: să învețe rostul familiei, bărbatul și relația lui cu exteriorul: vorbitorul, culegătorul, vânătorul, razboinicul; femeia și relația ei cu interiorul: cea care ascultă ce e în inimă, pacifista, cea care crează cu mâinile.

Au învățat rostul culorilor, au învățat armonia, au învățat ce înseamnă să cosi cu suflet, să cosi suflet.

Și au format o horă mare pe care doar ele o văd, acolo în suflet și au lăsat să le vina în interior toate epistolele scrise de străbunele de pe tot cuprinsul României pe bucăți de pânză și s-au îmbogățit.

Și și-au tras iile cele vechi sau cele noi pe ele și au fost mândre. Mândre românce. Mândrele.

Și au simțit că aparțin acestui pământ minunat și au aflat că se trag din zeițe.

Imaginea: http://www.ieromaneasca.com