Se retrăsese în
adâncurile sufletului ei. Fugea de suferințele care o năvăliseră în toate
etapele importante ale vieții prezente, suferințe create de indiferentă, abuz,
violență, nedreptate și pierdere. Când a găsit acest refugiu a ferecat toate
porțile către exterior lăsând în afară o masca, asemănătoare cu mai toate
măștile pe care le cunoscuse și avea să le mai cunoască. Pentru a piti și mai
bine ascunzătoarea, îmbrăcase masca cu multe kilograme de țesut și îi trăsese
deasupra haine largi și nepotrivite - ea le zicea cortine. Ascundeau bine.
La început în
ascunzătoare nu văzuse nimic, era întuneric. Spațiul era îngust, nu mai mare
decât o scorbură. Totul era înghețat. Inert.
Un timp i-a fost bine
acolo. Zile, luni, ... ani. Stătea ghemuită și se odihnea.
Apoi a simțit nevoia să
se miște. A simțit că inerția nu era firească, ci firești erau mișcarea,
curgerea, fluxul. Cam dificil să te miști în acel spațiu strâmt. Trebuia să
respire. Nu mai avea aer. Ascunzătoarea nu mai era suficientă. Simțea că dacă
nu va face ceva să lărgească spațiul va muri.
A început așadar să se împingă în pereți. Îi simțea de parcă ar
fi fost parte din ea. La început mișcările erau disperate și cu cât mai mare
disperarea cu atât mai mare durerea, sfâșietoare. Însă intuiția îi spunea că
așa trebuia să fie. Era o durere ce trebuia asumată.
Mai târziu, când a mai
domolit disperarea și furia, a învățat să se împingă în pereți cu blândețe și a
înțeles că și durerea devenea altfel, mai dulce. Durerea ei crea spațiul de
care avea nevoie, durerea avea un scop. A realizat de asemenea că fiecare
mișcare pe care o făcea producea lumină, sunete și culori.
Interiorul a început să
se lumineze și pentru că ea muncea continuu să lărgească spațiul, muzică
nemaîntâlnită se compunea și mandale cu forme geometrice perfecte și culori
incredibil de frumoase o însoțeau. În timp pereții pe care i-a tot împins s-au
subțiat, apoi s-au topit cu totul.
Era acum într-o lume
imensă, o lume nouă, sau... atât de familiară. Putea respira, însă nu aer, ci
nectar. Iar nectarul era cunoaștere milenară.
A început să-și exploreze această lume interioară, lume pe care
o cunoștea, lume pictată și șlefuită în multe veacuri.
Cu fiecare pas pe care îl
făcea descoperea locuri de mult uitate, le reînvăța. Ce bogată și frumoasă era
lumea ei interioară!
Era o lume de o densitate
atât de fină. Nu avea aer, ci doar acel eter-nectar, format dintr-o țesătură
multidimensională incredibil de fină. Fiecare fir din țesătură era o coardă
într-un instrument cosmic, iar fiecare mișcare pe care o făcea devenea o muzică
divină și o mandala multicoloră în același timp. Fiecare fir era parte dintr-o
poveste, sau mai multe, trăite într-o viață, sau mai multe. Fiecare fir
reprezenta un mănunchi de experiențe și lecții învățate prin cunoaștere
directă.
Era imposibil să nu dansezi în acest univers interior. Fiecare
fir atins determina o nouă simfonie, fiecare simfonie invita la dans, iar
fiecare pas de dans compunea iar o nouă muzică. Totul era mișcare, curgere,
flux, un dans cosmic nesfârșit.
Unele fire se vedeau
limpede, altele erau acoperite de praf și păreau încâlcite. Știa că acesta era
unicul ei scop dintotdeauna și pentru totdeauna: să le curețe, să le
lustruiască, să le descâlcească și să le armonizeze până vor putea cânta
perfect în orchestra interioară, în perfect acord cu orchestra universului. Și
mai știa că fiecare fir prăfuit sau încâlcit avea un corespondent în corpul ei
fizic sau în modul cum gândea în lumea exterioară.
Cu fiecare înțelegere a
universului interior, cunoașterea milenară îi revenea și simțea că masca din
afară devenea inutilă. Era un drum, un proces acela de a renunța la cortină sau
la mască. Un drum ce părea înfricoșător, ce îi producea multă teamă, teamă ca
nu cumva odată cu masca să dispară și lumea interioară. Însă nu era oare păcat
să ascundă această lume incredibilă? Nu era egoist să o țină numai pentru ea?
Aici era atâta cunoaștere...
Într-o zi, cu totul neașteptat, pe când ea nu era încă convinsă
că este pregătită, masca s-a crăpat singură și s-a desfăcut. Interiorul și
exteriorul s-au contopit. Tot ceea ce îi păruse până atunci înfricoșător, acum
părea natural.
A fost surprinsă să vadă
că ceea ce ea crezuse atâta timp că este o masca, era de fapt o crisalidă. Și
că îi crescuseră între timp aripi. Și-acum vedea pe sub măștile oamenilor și le
putea zări și simți lumile și luminile interioare. Ce binecuvântare...
N-a renunțat însă imediat
la cortină, își mai acoperea cu ea încă aripile, pentru a nu fi văzute de cei
ce nu cred sau se sperie de oameni-fluturi.
Știa însă că și cortina
îi va fi inutilă la un moment dat. Că va putea fi schimbată pe altceva, ceva ce
încă nu putea cuprinde.
Anticipând însă acest moment, își mai punea din când în
când o întrebare: era ea oare fluture, sau înger?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu