Regăsirea

Se aude o voce de fetiţă:
- E cineva? Mă auziţi?
O aud, şi încă foarte bine, însă nu ştiu de unde vine această voce. E ca un ecou.
- Sigur că te aud! răspund eu intrigată. Eu sunt C. Tu cine eşti?
Fetiţa:
- Eu sunt... tot C.
Eu, încercând încă să îmi dau seama de unde se aude vocea:
- Hmmm, interesant, avem acelaşi nume.
Fetiţa, serioasă:
- N-am mai vorbit de mult cu cineva...de atât de mult... ce bine că m-ai auzit.
S-o fi pierdut, îmi zic. Cu siguranţă are nevoie de ajutor.
- Te-am pierdut? întreb. Doamne, ce m-o fi apucat...
- Scuze, vroiam să spun: te-ai pierdut?
- Da, m-am pierdut când am păşit dincolo. Să fi trecut câteva zeci de ani de atunci....răspunde fetiţa cu tristeţe.
Câteva zeci de ani? Bine. Acum sunt sigură că visez... Dar dacă tot e doar un vis....
- Ce s-a întâmplat atunci? Unde erau părinţii tăi?
- Nu mai ştiu. Ştiu doar că jucam un joc, un joc de adulţi, care nu îmi plăcea. Aşa că am plecat. Adulţii nu ştiu să se joace cu copiii, iar jocurile lor sunt dezgustătoare. Am ieşit pe o poartă, în lumea asta pe care nu o cunoşteam, iar apoi n-am mai ştiut să mă întorc.
Aş vrea să o ajut. Însă nu o văd... e doar această voce ca un ecou.
- Aş vrea să te văd. Ce trebuie să fac? întreb.
- Nu ştiu! îmi spune ea. Dar dacă aş fi în locul tău aş închide ochii şi aş întinde mâna. Ca în poveşti. Ca în această poveste.
Păi pot face asta, doar sunt într-un vis. Închid ochii, întind mâna şi simt o mânuţa strecurând-se în mâna mea de adult. Deschid ochii, în interior, şi reuşesc să o văd.
Doamne, cum seamănă cu mine când eram mică. Doar că este foarte serioasă. Şi un pic tristă.
Un gând ciudat se plimbă prin mintea mea....
- Aici, în lumea asta, totul e posibil! spune ea, parcă citindu-mi gândurile. Adică aproape totul....
- Cum adică?
- Păi tu, în lumea ta, ai crescut. Eu am rămas la fel, nici măcar un centimetru în plus. Nici măcar un cuvânt nou învăţat. Aici nimeni nu creşte....Totul e îngheţat.
Tăcere. Încerc să găsesc o soluţie.
- Ţine-mă de mâna, te ajut eu să ieşi de aici, îi spun.
- De mâna cu tine îmi va fi imposibil să ies... Tu nu poţi înţelege asta. Au mai încercat şi alte persoane să mă scoată şi nu au reuşit. Însă sufletul tău are un veşmânt. Unul bogat şi puternic. Dacă mă poţi împături în el, am putea păcăli Poarta.
Sunt într-un vis, aşadar pot orice. Vreau cu orice preţ să ajut fetiţa.
Îmi imaginez un pled verde, ce iese din inima mea, lăcaşul sufletului meu. Împăturesc fetiţa în el şi o strâng la piept.... sau înăuntrul meu?
Păşesc încet, paşi mici, zeci, sute, mii, milioane, fiecare pas - o meditaţie. Sper că am depăşit Poarta. Mă gândesc cu iubire cât de dificil trebuie să fi fost pentru ea să rămână îngheţată în acel non-timp pentru atâta amar de vreme.
Am ajuns, înăuntru simt că am ieşit din acel tărâm. Deschid ochii. Nu o văd.
- Unde eşti? o întreb.
- Sunt aici, înăuntrul tău, acolo unde este locul meu în această lume.
- Păi eu am vrut să te salvez. Să fii Tu, diferită.
- Exact asta sunt. Sunt Tu.
Mi-e greu să înţeleg....
- Şi eu ce să fac acum cu tine? întreb.
- Să mă creşti. Să mă ajuţi să mă dezvolt. Să mă ajuţi să recuperez timpul pierdut. Trebuie să devin femeie. Ca Tine. Crezi că poţi?
Închid ochii. Sunt iar în vis. Îi deschid. Sunt în această Realitate.
- Sigur ca pot. In Vis. Sau Aici. Oriunde.


Surse foto:
http://hypnothai.files.wordpress.com/2012/03/womanchildtostarblue350.jpg
http://www.moonbowartworks.blogspot.ro/

Reintoarcerea ACASA (doar un vis)

(2012)

Ajunsesem în acel loc şi scrutam împrejurimile. Înăuntru simţeam un entuziasm aşezat, împletit cu o linişte profundă. Ştiam că ajunsesem ACASĂ, că tot ceea ce mă înconjura îmi aparţinea.

Locul era mirific, situat într-o pădure deasă, cu arbori înalţi ce atingeau cerul. Mă aflăm pe un drumeag. Pe partea dreaptă era doar pădure, în faţa noastră se vedea CASA, în timp ce în partea stângă pădurea urma panta muntelui şi cobora spre vale. Cuprindeam totul cu privirea şi mă bucurăm de sentimentul de a îmbrăţişa din nou acest loc minunat.

Am pornit spre CASĂ, o vilă alb-crem frumoasă, îmbogăţită cu ornamente cu linii curbe, blânde. Am intrat înăuntru. În mijlocul casei era o încăpere pătrată, cu pereţi bogat ornamentaţi, elegantă, împărătească, însă fără mobilă. Ceea ce mi-a atras atenţia, dar care părea firesc în context, era podeaua. Era dintr-o sticlă groasă, transparentă, iar dedesubt se vedeau rădăcini de arbori ce coborau adânc. Parcă ştiam că şi casa în sine este vie, că acelea erau rădăcinile ei, că oricând aş fi dorit m-ar fi putut însoţi şi ghida într-o călătorie în adâncuri.

După ce am revăzut interiorul, care era aşa cum îl ştiam, am ieşit din nou să explorez împrejurimile.

 

Am coborât pe cărăruie şi m-am oprit lângă un arbore mare. În trunchiul sau era o scorbură în care se odihnea un bursuc. Stătea în scorbură ca într-un pântec matern iar eu priveam cu încântare, mulţumind naturii că mă răsplăteşte o o asemenea imagine înduioşătoare. Bursucul ştia că sunt acolo, însă cunoştea în acelaşi timp faptul că eu sunt la fel ca el, doar un element al naturii, total inofensiv. Nu stimţea deloc frică. Uitându-mă la el am văzut chiar un zâmbet pe faţa somnoroasă, semn că prezenţa mea era chiar binevenită.

În acest loc totul mi se dezvăluia, atât ceea ce era în mod normal vizibil în natură, cât şi ceea ce este ascuns ochiului omului de rând.

Respiram adânc, trăgând odată cu aerul şi seva vieţii, care era în aceeaşi măsură disponibilă pentru plante, pentru animale şi pentru mine.

Simţeam o fericire nemărginită. Eram ACASĂ.

Sursa foto: http://www.landscapehdwalls.com/path-in-the-forest-655/