Călătoria (doar un vis)

   (15.08.2013)
   Sunt într-un tren, nu din cele moderne. Interiorul compartimentului este un pic diferit de cele pe care le știu, este pătrat. Bănuiesc că am fost într-o călătorie lungă, dovadă fiind faptul că toate lucrurile mele sunt împrăștiate peste tot: bluze, pantaloni, și alte obiecte de îmbrăcăminte. Este cam dezordine. Printre lucrurile aruncate în toate părțile, un document de câteva sute de pagini, nelegat. Știu că este neterminat. Este un manuscris, însă nu îmi este clar din afara visului dacă lucrez eu la el sau doar îl studiez. Oricum, este important.

   Faptul că trebuie să cobor din tren mă ia prin surprindere. Am ajuns unde trebuia (?) sau doar trebuie să cobor, nu știu. Încerc să-mi adun cât pot de repede toate lucrurile, inclusiv manuscrisul, și le arunc într-o valiză veche. Le arunc foarte dezordonat și închid valiza. Știu că nu am adunat tot, mai sunt haine aruncate prin compartiment, însă nu pot risca să rămân în tren. Cel mai de preț lucru, manuscrisul, este însă în valiză.

   Dau să cobor în ceea ce nu pare neapărat o gară, mai degrabă o haltă. Trenul nu are o scară pe care să cobor, iar înălțimea este destul de mare. Mă încurcă și geamantanul voluminos. Lângă vagon vine un băiat foarte disponibil care îmi spune că mă ajută. Îmi ia mai întâi geamantanul și apoi îmi face semn să cobor. Reușesc să cobor, însă îl văd pe ștrengar că urcă în vagonul alăturat din dreapta împreună cu valiza mea. Îmi dau seama că m-a înșelat, s-a oferit să mă ajute că să îmi șterpelească geamantanul. A pornit și trenul iar el îmi face semne de adio hlizindu-se. Trickster-ul!

   Sunt disperată, de parcă toată averea mea stătea în acel geamantan, în acel manuscris. Mă uit în jur, încercând să găsesc un ajutor. Nimeni. De suit în tren nu mai am cum, e prea înalt și e și în mișcare. Rămân acolo descumpănită. Parcă și eu sunt a nimănui.

   Amintirea urmatoare este dupa ceva timp. Parca am evaluat situatia, si mi-am dat seama ca nu prea am incotro. De gasit baiatul cu geamantanul nu prea sunt sanse. Imi dau seama insa ca mai lasasem niste haine in compartiment. Avand in vedere ca acelea ar fi reprezentat singura mea avere, imi pun in cap sa le recuperez. Stiu ca trenul va reveni in gara, ceea ce se si intampla. Ce este straniu este ca trenul vine din exact aceeasi directie din care am venit si eu cu el.

   Ma vad acum in compartiment, adunand cu frenezie bluzele si lucrurile care au mai ramas imprastiate in compartiment. Stiu ca nu am destul timp, asadar le arunc pe peron (pe pietrisul dintre doua linii, pentru ca nu exista un peron propriuzis). Se face un morman de haine. Deodata imi dau seama ca trenul a pornit, cumva in viteza. Iar m-a luat prin surprindere, pentru ca nu am auzit fluierul de atentionare. Sar din tren pe mormanul de haine. Ma vede conductorul si face semne furioase catre mine. Mi-e teama ca va opri trenul si va veni sa ma admonesteze ca am sarit din mers. Trenul este in plina miscare, iar eu nu stau deloc bine langa el. Mai mult, din cealalta directie vine un alt tren. Sunt prinsa intre cele doua. Intre ele pe jos sunt imprastiate si hainele mele, doar niste zdrente, singura mea avere. Manuscrisul l-am pierdut...... Iar manuscrisul este cheia.
 

   Straniu, nici macar un moment nu mi-a trecut prin cap sa caut sa vad daca baiatul strengar mai este inca in tren.

 

Sursa foto: http://theserpentsquill.files.wordpress.com/2013/08/girl-woman-rain-umbrella-train-railway-station-platform-suitcase.jpg

Despre oameni și oglinzi

La o prima vedere ai zice că în jurul meu sunt oameni. Dar nu. În jurul meu sunt multe oglinzi. Unele sunt de-o claritate fantastică, altele încă neșlefuite. În unele văd totul perfect, în altele întrezăresc doar umbre din mine.

Ah, umbrele …. cele mai dificil de înţeles. Cele mai greu de integrat. Şi sunt ale naibii de multe. Parcă mai multe decât lucrurile clare. Sau poate doar aşa pare.

De când am început să văd oglinzile în jurul meu, să le înţeleg, să întrezăresc sensul existenţei lor, am devenit mai responsabilă şi mai atentă la viaţă. Nu mai arunc cu uşurinţă asupra altora ceea ce în fapt îmi aparţine, nu mai privesc lucrurile care se întâmplă ca fiind nedrepte, neaşteptate, inacceptabile. Cel de alături nu mă mai enervează, ci eu îmi dau voie să mă enervez de “ceva” ce face el. Ştiu că acel “ceva” există în mine, însă pentru moment nu reuşesc să îl văd clar datorită oglinzii neşlefuite.

De când mi-am dat voie să văd oglinzile, mi-am dat voie şi să simt deplin. Conflictele aşadar s-au desfăşurat mai rar în afară, însă s-au iscat mai des în interior. A-ţi da voie să simţi plenar este un lucru bun, zic eu. Însă vine la pachet cu neajunsuri: vei simţi atât înălţimile fiinţe tale, într-un mod extatic, de nepus în cuvinte, dar la fel de puternic vei simţi şi găurile negre ale sufletului, acele umbre ce se înghit unele pe altele, câteodată înghitindu-se chiar pe ele însele, umbre ce ar înghiţi şi oglinzile cu totul dacă ar putea. Unele găuri coboară adânc în viaţă, poate în copilărie, altele sunt însă mult mai vechi, fiind nevoie de construirea de poduri peste veacuri pentru a le putea atinge şi înţelege.

De când mi-am dat voie să simt, emoţiile şi senzaţiile din corp mi-au devenit radar. Îmi arată mereu când sunt aproape de Adevăr şi când m-am îndepărtat de acesta. Persoanele ce au apărut în viaţa mea nu mi-au mai părut întâmplătoare. Au venit când a fost nevoie de ele, au devenit îndrumători pe cale, ghizi ai fiinţei mele. Mi-au oglindit ceea ce nu eram capabilă să văd, au călătorit alături de mine cât a fost nevoie, pentru ca mai apoi să-şi urmeze propriul drum, atunci când am ajuns împreună la o răscruce.

Întâmplările din viaţă au căpătat sens, câteodată imediat, alteori s-au dezvăluit mai târziu, însă mereu au avut o direcţie, o poveste, o lecţie pe care au conturat-o. Realitatea a devenit un cumul de sincronicităţi şi semne, un dans cosmic cu paşi în ritmuri diverse.

Poveştile ce s-au născut din mine au devenit frânturi de fiinţă, fire dintr-o ţesătură imensă şi complicată. Lucrez încă, le întreţes pentru a le da înţeles, pentru a le transforma în operele de artă care sunt de fapt, pentru a mă întregi.

Procesul e greu, al naibii de greu. Însă e al meu. Mi l-am asumat. Şi sunt binecuvântată să am atâtea oglinzi în jur, care îmi arată în fiecare moment unde mă aflu pe drum.

 

sursa foto: http://princess-of-shadows.deviantart.com/art/take-my-life-save-my-soul-155028302

Tigrul alb (doar un vis)

(2012)
Eram într-un loc, undeva în afara orașului, îmi dădeam seama de asta datorită faptului că pe jos era pământ bătătorit și mult praf, galben roșcat la culoare. Stăteam în picioare într-o liniște interioară deplină. În jur însă, multă lume. Era ca un fel de loc de pelerinaj... Era probabil seară, în preajma apusului. Lumina din jur era caldă, un pic roșiatică.

La un moment dat, toți cei din jur au început să se agite, să alerge și să stige speriați. Eu nu înțelegeam. Stăteam neclintită, cumva în așteptare. Înaltă, zveltă, într-o rochie lungă, de zeița. Îmi mișcăm privirea, în dreapta și în stânga, scrutând totul în jur.

Deodată au apărut: cei doi tigri, amândoi maiestuoși, unul de culoarea mierii, altul alb, ambii cu dungi groase negre și cu ochii scânteietori.

I-am întâmpinat cu o privire blândă. Au trecut câteva momente până ce am înțeles că ei erau de fapt motivul agitației din jur. Oamenii încă alergau și strigau terorizați, încărcând să-și găsească adăpost.

Eu însă eram liniștită, îi știam. Erau inofensivi. Cel de culoarea mierii s-a tolănit sub un pom, iar cel alb a venit la mine. A început să se plimbe în jurul meu, gudurându-se, atingându-mi rochia cu corpul său puternic. Eu îmi lăsam mâinile să se plimbe mângâietor prin blana lui deasă, bucuroasă de această apropiere firească.

Mi-am ridicat ochii încercând să transmit celor din jur, parcă fără cuvinte, că nu există nici un pericol, tigrul meu este blând.

Însă ei nu reușeau să se liniștească. Învățaseră unul de la altul, dintotdeauna, că tigrii sunt periculoși.

Nu știau oricum mare lucru despre tigrii albi.