Eram într-un loc, undeva în afara orașului, îmi dădeam seama de asta datorită faptului că pe jos era pământ bătătorit și mult praf, galben roșcat la culoare. Stăteam în picioare într-o liniște interioară deplină. În jur însă, multă lume. Era ca un fel de loc de pelerinaj... Era probabil seară, în preajma apusului. Lumina din jur era caldă, un pic roșiatică.
La un moment dat, toți cei din jur au început să se agite, să alerge și să stige speriați. Eu nu înțelegeam. Stăteam neclintită, cumva în așteptare. Înaltă, zveltă, într-o rochie lungă, de zeița. Îmi mișcăm privirea, în dreapta și în stânga, scrutând totul în jur.
Deodată au apărut: cei doi tigri, amândoi maiestuoși, unul de culoarea mierii, altul alb, ambii cu dungi groase negre și cu ochii scânteietori.
I-am întâmpinat cu o privire blândă. Au trecut câteva momente până ce am înțeles că ei erau de fapt motivul agitației din jur. Oamenii încă alergau și strigau terorizați, încărcând să-și găsească adăpost.
Eu însă eram liniștită, îi știam. Erau inofensivi. Cel de culoarea mierii s-a tolănit sub un pom, iar cel alb a venit la mine. A început să se plimbe în jurul meu, gudurându-se, atingându-mi rochia cu corpul său puternic. Eu îmi lăsam mâinile să se plimbe mângâietor prin blana lui deasă, bucuroasă de această apropiere firească.
Mi-am ridicat ochii încercând să transmit celor din jur, parcă fără cuvinte, că nu există nici un pericol, tigrul meu este blând.
Însă ei nu reușeau să se liniștească. Învățaseră unul de la altul, dintotdeauna, că tigrii sunt periculoși.
Nu știau oricum mare lucru despre tigrii albi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu