La o prima vedere ai zice că în jurul meu sunt oameni. Dar nu. În jurul meu sunt multe oglinzi. Unele sunt de-o claritate fantastică, altele încă neșlefuite. În unele văd totul perfect, în altele întrezăresc doar umbre din mine.
Ah, umbrele …. cele mai dificil de înţeles. Cele mai greu de integrat. Şi sunt ale naibii de multe. Parcă mai multe decât lucrurile clare. Sau poate doar aşa pare.
De când am început să văd oglinzile în jurul meu, să le înţeleg, să întrezăresc sensul existenţei lor, am devenit mai responsabilă şi mai atentă la viaţă. Nu mai arunc cu uşurinţă asupra altora ceea ce în fapt îmi aparţine, nu mai privesc lucrurile care se întâmplă ca fiind nedrepte, neaşteptate, inacceptabile. Cel de alături nu mă mai enervează, ci eu îmi dau voie să mă enervez de “ceva” ce face el. Ştiu că acel “ceva” există în mine, însă pentru moment nu reuşesc să îl văd clar datorită oglinzii neşlefuite.
De când mi-am dat voie să văd oglinzile, mi-am dat voie şi să simt deplin. Conflictele aşadar s-au desfăşurat mai rar în afară, însă s-au iscat mai des în interior. A-ţi da voie să simţi plenar este un lucru bun, zic eu. Însă vine la pachet cu neajunsuri: vei simţi atât înălţimile fiinţe tale, într-un mod extatic, de nepus în cuvinte, dar la fel de puternic vei simţi şi găurile negre ale sufletului, acele umbre ce se înghit unele pe altele, câteodată înghitindu-se chiar pe ele însele, umbre ce ar înghiţi şi oglinzile cu totul dacă ar putea. Unele găuri coboară adânc în viaţă, poate în copilărie, altele sunt însă mult mai vechi, fiind nevoie de construirea de poduri peste veacuri pentru a le putea atinge şi înţelege.
De când mi-am dat voie să simt, emoţiile şi senzaţiile din corp mi-au devenit radar. Îmi arată mereu când sunt aproape de Adevăr şi când m-am îndepărtat de acesta. Persoanele ce au apărut în viaţa mea nu mi-au mai părut întâmplătoare. Au venit când a fost nevoie de ele, au devenit îndrumători pe cale, ghizi ai fiinţei mele. Mi-au oglindit ceea ce nu eram capabilă să văd, au călătorit alături de mine cât a fost nevoie, pentru ca mai apoi să-şi urmeze propriul drum, atunci când am ajuns împreună la o răscruce.
De când mi-am dat voie să simt, emoţiile şi senzaţiile din corp mi-au devenit radar. Îmi arată mereu când sunt aproape de Adevăr şi când m-am îndepărtat de acesta. Persoanele ce au apărut în viaţa mea nu mi-au mai părut întâmplătoare. Au venit când a fost nevoie de ele, au devenit îndrumători pe cale, ghizi ai fiinţei mele. Mi-au oglindit ceea ce nu eram capabilă să văd, au călătorit alături de mine cât a fost nevoie, pentru ca mai apoi să-şi urmeze propriul drum, atunci când am ajuns împreună la o răscruce.
Întâmplările din viaţă au căpătat sens, câteodată imediat, alteori s-au dezvăluit mai târziu, însă mereu au avut o direcţie, o poveste, o lecţie pe care au conturat-o. Realitatea a devenit un cumul de sincronicităţi şi semne, un dans cosmic cu paşi în ritmuri diverse.
Poveştile ce s-au născut din mine au devenit frânturi de fiinţă, fire dintr-o ţesătură imensă şi complicată. Lucrez încă, le întreţes pentru a le da înţeles, pentru a le transforma în operele de artă care sunt de fapt, pentru a mă întregi.
Procesul e greu, al naibii de greu. Însă e al meu. Mi l-am asumat. Şi sunt binecuvântată să am atâtea oglinzi în jur, care îmi arată în fiecare moment unde mă aflu pe drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu