Mandala ca simbol al sinelui

“Simbolul este anticipare a unei stări a conştiinţei care abia acum se naşte.”

Carl Gustav Jung

 

Jung, unul dintre psihologii care au păşit pe drumul modern al ştiinţei psihologiei, a fost îndeaproape interesat simboluri şi înţelesul lor. Acesta a analizat în vasta sa opera nenumărate simboluri, de la cele apărute în vise, la cele apărute în mitologie sau religie, şi a ajuns la concluzia că oamenii percep simbolul ca pe ceva care ţine intim de ei, fiind „un fundal creator (...) ridicat din străfundurile inconştientului lor” (Jung, pg. 73)

Anumitor simboluri le-a dedicat mai multă atenţie, respectiv cel al pătratului şi al cercului. Le-a analizat atât din perspectivă psihologică, cât şi religioasă. A realizat însă cât de dificil îi este omului modern să înţeleagă simbolurile ca mediatori psihici.

„Deşi cvadritgatea este un simbol străvechi, probabil preistoric, legat întotdeauna de ideea unei divinităţi demiurgice, în mod curios, omul modern la care apare astăzi nu o mai percepe astfel.” (Jung, pg. 73)

Jung ne dă numeroase exemple ale cuaternariului sau cuaternitătii şi a cercurilor sau structurilor întâlnite de-a lungul instoriei, de la iconografia creştină la filosofia gnostică, la întreg Evul Mediu până în secolul al XVIII. Nu mai puţin importante sunt reprezentările acestor forme geometrice întâlnite în visele pacienţilor săi, sub diverse întruchipări: floare, spaţiu cvadratic (camera, casă), glob, ceas, grădina, fantană arteziană, patru scaune în jurul mesei. El alocă cuaternitatii un caracter numinos, demiurgic şi cercului un caracter divin (aurul filosofic – prima materia - era rotund). Şi mai interesante sunt ipostazele când aceste două simboluri apar combinate, sub forma unei matrici.

De altfel simbolistica combinată a cercului si pătratului l-a fascinat si pe Eliade: „Imaginea tradiţională a Universului este aceea a Centrului traversat de o axă verticală zenit nadir, şi încadrat de cele patru orizonturi. Cerul este rotund (are forma unui ou), Pământul este pătrat. Cerul acoperă ca o sfera Pământul. Atunci când Pământul este reprezentat aidoma cutiei pătrate a unei trăsuri, un stâlp central susţine baldachinul rotund precum Cerul. Fiecăruia din cele cinci numere cosmologice — patru orizonturi şi un Centru — îi corespunde o culoare, un miros, un sunet şi un simbol proprii.” (Eliade, pg 249)

O altă preocupare intensă a lui Jung a fost aceea legată de filozofia buddhistă, acesta găsind numeroase paralele în cercetările sale între ştiinţa psihologiei în forma pe care a conturat-o el şi textele orientale studiate: “Am devenit conştient de existenţa unei afinităţi şi de posibilitatea de a stabili nişte legături între ideile mele şi cele de acolo.” (notă: acolo = Est) (Amintiri, Vise, Reflecţii, Jung, pg 206)

Încercând să decodifice aşadar modul cum este înţeles psihicul în cultura buddhistă spre deosebire de cultură occidentală, Jung ne explică: “Psihicul este (...) lucrul cel mai important, este sufletul atotpenetrant, este esenţa lui Buddha; spiritul lui Buddha, Unul, dharma-kaya. Tot ce e viaţă izvorăşte din el şi toate feluritele forme de manifestare se desfac iarăşi în el. Asta este premisa psihologică fundamentală de care orientalul este pătruns în fiecare fibră a fiinţei sale, care îi determina toate gândurile, sentimentele şi faptele, indiferent de credinţă pe care şi-ar declara-o.” (Opere Complete 11, Psihologia religiei vestice şi estice, Jung, pg 518)

El observă aşadar că pentru oriental lumea interioară este deosebit de importantă, este partea de psihic care, antrenată prin tehnici de introspecţie specifice, poate duce la desăvârşire. Tehnicile contemplative au rolul lor precis şi un scop ultim bine definit: depăşirea tuturor stărilor negative şi ataşamentelor minţii, iar, în final, unificarea cu tot ceea ce este, starea de „nirvana”. Această unificare poate să însemne la fel de bine integrarea celor două părţi ale psihicului – conştient şi inconştient, sau mai bine zis, realizarea tuturor structurilor inconştiente în conştient.

“Deoarece inconştientul este matricea spirituală, de el e ataşată calitatea creativităţii, el este locul de naştere al formelor de gândire (…). De vreme ce formele inconştientului nu aparţin niciunui timp, deci sunt aparent eterne, atunci când sunt realizate conştient oferă un sentiment de atemporalitate. (...)

O atitudine introvertită, în care accentul cade nu pe lumea exterioară (lumea conştiinţei), ci pe factorul subiectiv (fundalul conştiinţei), determina în mod necesar manifestările caracteristice ale inconştientului, anume structuri arhaice de gândire, amestecate cu sentimente „ancestrale” sau „istorice” şi, pe deasupra, cu sentimentul indeterminării, al atemporalităţii şi unităţii.” (Opere Complete 11, Psihologia religiei vestice şi estice, Jung, pg 523)

Atunci când conţinuturile inconştiente năvălesc peste conştient, ele o fac sub forma unor simboluri. Atunci când nu există capacitatea de înţelegere, atât stările cât şi simbolurile aferente pot fi foarte uşor catalogate ca aparţinând unor dereglări psihice. Aceste stări pot fi copleşitoare pentru persoanele fără practică. Jung însuşi a avut partea sa de stări de confuzie în perioada când şi-a sondat şi s-a confruntat cu propriul inconştient.

„Dacă privesc astăzi retrospectiv şi reflectez la sensul celor întâmplate în perioada pe care am consacrat-o fantasmelor, am impresia că am fost subjugat de către un mesaj care a venit spre mine cu o forţă copleşitoare. În imagini erau lucruri care nu mă mai priveau pe mine, ci pe mulţi alţii. Am început să nu-mi mai aparţin doar mie însumi, să nu mai am acest drept (...). Atunci m-am pus în slujba sufletului.” (Amintiri, Vise, Reflecţii, Jung, pg 200)

Instrumente folositoare în acea perioadă dificilă, au fost pentru Jung desenele, ale căror tipare regulate (cercuri, pătrate) le va regăsi mai târziu în cultură orientală în reprezentările mandalelor, sau yantrelor, care sunt instrumente rituale destinate contemplării cu scopul „transformării conştiinţei yoghinului în conştiinţa cosmică a divinităţii”. (Opere Complete 11, Psihologia religiei vestice şi estice, Jung, pg 83).

Mandalele conţin, pe lângă formele geometrice mai sus menţionate, nenumărate alte simboluri vizuale (lotusi, soarele, luna, divinităţi) care au la rândul lor semnificaţii individuale. Spre exemplu flacăra, care reprezintă elementul masculin, iese din lotus, care stă pe o luna crescătoare (elementul feminin), iar alăturarea celor două simboluri reprezintă uniunea (dintre conştient şi inconştient). Cele două mâini unite ale zeităţilor sunt simbolul uniunii spiritualului cu materialul. Descifrarea unei mandale reprezintă aşadar un proces complex.

Jung, având aşadar şi exemplul propriului proces interior, a explicat mandalele ca fiind autoreprezentari ale unor procese interioare, încercări de centrare ale sinelui în lupta sa între conştient şi inconştient.

“Imaginile mele reprezentând mandale erau criptograme despre starea sinelui meu, care îmi erau furnizate zilnic. Vedeam cum lucra sinele, adică totalitatea mea. La început, am putut sesiza asta, ce-i drept, numai intuitiv; însă mi se păru de atunci că desenele mele aveau cea mai mare semnificaţie, aşa că le-am aparat că pe nişte perle rare.” (Amintiri, Vise, Reflecţii, Jung, pg 204)

Având încredere în procesul interior şi în valoarea expresivităţii creative a acestuia, Jung a ajuns să decodifice şi să explice mandalele:

“Abia când am început să desenez mandale, am văzut că totul, toate căile pe care mergeam şi toţi paşii pe care-i făceam duceau înapoi la un punct, şi anume la punctul din mijloc. Am înţeles tot mai clar că mandala este centrul. Ea este expresia tuturor drumurilor. Ea este drumul spre centru, spre individuaţie.” (Amintiri, Vise, Reflecţii, Jung, pg 204)

Fiind alcătuită din pătrate, cercuri şi nenumărate alte simboluri, mandala este o structura grafică la fel de complexă ca şi psihicul însuşi.

“Doar treptat am realizat ce este mandala de fapt (…). Este sinele, este totalitatea personalităţii, care, dacă totul decurge bine, este armonioasă, dar care nu suportă nici un fel de autoamăgiri.(…) Mandala reprezintă această monadă şi corespunde naturii macrocosmice a sufletului.” (Amintiri, Vise, Reflecţii, Jung, pg 204)

Jung duce chiar mai departe decriptarea mandalei, ridicând-o la rangul de „simbol unificator”: „Totalitatea cercului celest şi formă pătrată a pământului, care conţine cele patru principii sau elemente sau calităţi psihice, sunt expresia completitudinii şi a unificării.” (Opere Complete 11, Psihologia religiei vestice şi estice, Jung, pg 96)

Fig. 1 – Mandala lui Avalokiteshvara (Buddha Compasiunii)

Totuşi noi nu suntem fiinţe complete până nu devenim în totalitate conştienţi de toate aspectele psihicului nostru, iar întâlnirea cu sinele nostru presupune, mai întâi, întâlnirea cu propria umbră, cu „răul”. Jung a înţeles acest lucru şi a reuşit să vadă „răul” ca pe ceva pozitiv, ca pe un mijloc de transcendere dincolo de cunoscut.

"Găsisem în cele din urmă confirmarea că mai existau (...) totuşi oameni care vedeau răul şi puterea sa ce cuprindea întreagă lume şi, mai mult decât atât, percepeau rolul enigmatic pe care-l joacă el în eliberarea oamenilor din beznă şi suferinţă." (Amintiri, Vise, Reflecţii, Carl Gustav Jung, pg 5)

            Pe lângă mandale, care sunt, aşa cum am arătat mai devreme, reprezentări ale unui sine desăvârşit (vezi Fig. 1), în cultura tibetană întâlnim multe alte imagini simbolice, cum ar fi cele ale unor zeităţi şi divinităţi înspăimântătoare (vezi Figurile 2 şi 3). Acestea nu sunt altceva decât reprezentări ale unor faţete ascunse ale psihicului, ale acelor aspecte negative ale inconştientului, atât de necesare pentru cunoaşterea şi depăşirea umbrei cu scopul de a accesa acel domeniu mult mai vast, nemărginit, reprezentat de resursele inconştientului colectiv.     Lama Anagarika Govinda a reuşit să înţeleagă semnificaţia acestor zeităţi întâlnite în experienţă sa ca pelerin în mănăstirile Tibetului, ca fiind apariţii doar în aparenţă negative. Ca şi în basmele tradiţionale din culturile vestice, ele reprezintă „balaurii”, „demonii” cu care trebuie să se lupte eroul în călătoria sa întru regăsire. Sunt acel „rău” care depăşit, conduce spre „bine”, spre ceva câştigat, ceva mai mare.

„Acest templu era dedicat divinităţilor înspăimântătoare şi celor care inspiră teamă, forţelor disoluţiei şi transformării, care apar într-o formă distructivă şi înfricoşătoare acelora care se agaţă de lucrurile acestei lumi şi de propria lor existenţa limitată, dar care se dovedesc, de fapt, a fi forţele eliberării pentru cei ce acceptă şi le folosesc într-un sens pozitiv, prin faptul că realizează adevărată lor natură. Aceste forţe sunt cele care îndepărtează obstacolele, care ne eliberează de dependenţă, sunt simbolurile misterului ultim al transcendenţei sinelui în extazul ce apare în urmă distrugerii întunericului ignoranţei. (Calea Norilor albi, Lama Anagarika Govinda, pg.40)

Fig. 2 – Zeitate Buddhistă, Vajrakumara, cunoscută ca puternică în înlăturarea obstacolelor, în distrugerea forţelor ostile compasiunii şi în purificarea spirituală

Joseph Campbell, scriitor american şi specialist în mitologie, a analizat nenumărate mituri din diverse locuri de pe planetă şi a descris călătoria eroului ca fiind întotdeauna un ciclu complet, o călătorie ce porneşte de la necunoscut către cunoscut, o călătorie întru desăvârşire. Aceasta cuprinde trei mari stadii, fiecare cu mai mulţi paşi necesari: pornirea în călătorie, faza în care eroul părăseşte lumea confortabilă şi familiară şi se aventurează în necunoscut, iniţierea, în care personajul este supus unei serii de teste în care trebuie să-şi demonstreze tăria de caracter, situaţii în care se întâlneşte cu diverse arătări, care mai de care mai înspăimântătoare, pe care trebuie să le învingă, şi, în final, reîntoarcerea, în care eroul revine şi aduce bogăţiile cuceririlor sale înapoi, pentru beneficiul celor mulţi.

            Eliade ne povesteste despre atacul lui Măra, „Moartea” asupra lui Buddha, chiar inainte ca acesta sa atinga iluminarea, sub pomul Boddhi: „Căci acest mare zeu ghicise că descoperirea iminentă a salvării, oprind ciclul etern al naşterilor, morţilor şi renaşterilor, va pune capăt domniei sale”. Atacul este lansat printr-o armata terifianta de demoni, strigoi si monstri, insa Buddha, datorita factorilor mentali benefici dezvoltati in timp, ramane neatins de ei. „Atunci Glia se arată pe jumătate şi chezăşuieşte spusele lui Sakyamuni. Însă Măra, Moartea, este, în acelaşi timp, şi Kăma, Erosul, în ultimă instanţă, Spiritul Vieţii — căci în acelaşi timp viaţa însăşi este ameninţată de salvarea pe care Bodhisativa se pregăteşte să o ofere lumii. (...)Învins, Măra se retrage înainte de sosirea dimineţii ” (Eliade, pg 282)

Fig. 2 – Zeitate Buddhistă, Dugon Trakshad, reprezintă înlăturarea interfetelor care se nasc din iluzie – mândrie, avariţie, etc, care întunecă natura în esenţa pură a minţii

Eliade ne mai povesteste despre experientele sale avute in India, cand a luat contact cu Yoga si meditatia. El spune ca in practica Yoga „obstacolele mari pentru viaţa ascetică şi contemplativă izvorau din activitatea inconştientului, din aşanumitele sanskara şi vasana, ,,impregnări", „reziduuri", „latenţe", care constituie ceea ce psihologia abisală denumeşte prin „conţinuturile", „structurile", „pulsiunile" inconştientului. (...) Se lucra deci asupra conţinuturilor inconştientului ca să fie „arse". Căci, spre deosebire de psihanaliză, yoga consideră că pulsiunile inconştientului pot fi controlate.” (Eliade, pg 58)

Ceea ce ne descriu aşadar Lama Govinda, Campbell si Eliade reprezintă chiar efortul transcenderii umbrei şi întâlnirea cu sinele cel mai înalt, aşadar unificarea despre care ne vorbeşte Jung.

            „Ele sunt întruparea celei mai înalte cunoaşteri, care, asemenea unei explozii de lumină orbitoare, îi va distruge pe aceia care nu sunt încă pregătiţi să o accepte. ” (Calea Norilor albi, Lama Anagarika Govinda, pg.40)

            De altfel şi Jung ne amintea cât de importante sunt simbolurile ca mijloace de comunicare între cele două lumi: cea a conştientului - a cunoscutului, şi cea ascunsă - a inconştientului, a necunoscutului:

            „Din punct de vedere psihic, simbolurile arhetipale (...) fac posibilă canalizarea energiei inconstienului colectiv spre conştiinţa. Absenţa simbolurilor arhetipale mijlocitoare generează nevroze sau chiar psihoze, precum şi alte perturbări ale vieţii spirituale sau sufleteşti.” (În lumea arhetipurilor, Carl Gustav Jung, pg 86)

            Pentru un psiholog, aşadar, simbolurile sunt foarte importante, acestea fiind „chei” care deschid şi decriptează structuri profunde şi ascunse din psihicul nostru vast şi complex. Capacitatea de a putea descifra simboluri poate face diferenţa între o terapie de succes şi una ratată, sau între un diagnostic corect şi unui greşit. Caci „Cunoaşterea (...) simbolurilor „ne ajută să descoperim prezenţa transcendentului şi a supraistoricului în viaţa de toate zilele" (Eliade). Capacitatea această se obţine printr-o cultură vastă, printr-o curiozitate activă şi printr-o atitudine deschisă cu privire la modul cum poate comunica psihicul uman.

Bibliografie:

Carl Gustav Jung - Amintiri, Vise, Reflecţii, Editura Humanitas, Bucureşti i, 1996

Carl Gustav Jung - În lumea arhetipurilor, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1994

Carl Gustav Jung  - Opere Complete 11, Psihologia religiei vestice şi estice, Editura Trei, Bucureşti, 2010

Gueshe Rabten – Mintea în Buddhismul Mahayana, Editura Herald, Bucureşti, 2013

Lama Anagarika Govinda  - Calea norilor albi, Editura Herald, Bucureşti, 2004

Mircea Eliade – Istoria ideilor si credintelor religioase, vol II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

Mircea Eliade – Incercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1990

S. B. Dasgupta  - Buddhismul Tantric, Editura Herald, Bucureşti, 2012

 

Resurse electronice:

Carl Gustav Jung  - Arhetipurile şi inconştientul colectiv, document electronic

http://www.baronet4tibet.com/symbolism-deities.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Campbell

Călătoria (doar un vis)

   (15.08.2013)
   Sunt într-un tren, nu din cele moderne. Interiorul compartimentului este un pic diferit de cele pe care le știu, este pătrat. Bănuiesc că am fost într-o călătorie lungă, dovadă fiind faptul că toate lucrurile mele sunt împrăștiate peste tot: bluze, pantaloni, și alte obiecte de îmbrăcăminte. Este cam dezordine. Printre lucrurile aruncate în toate părțile, un document de câteva sute de pagini, nelegat. Știu că este neterminat. Este un manuscris, însă nu îmi este clar din afara visului dacă lucrez eu la el sau doar îl studiez. Oricum, este important.

   Faptul că trebuie să cobor din tren mă ia prin surprindere. Am ajuns unde trebuia (?) sau doar trebuie să cobor, nu știu. Încerc să-mi adun cât pot de repede toate lucrurile, inclusiv manuscrisul, și le arunc într-o valiză veche. Le arunc foarte dezordonat și închid valiza. Știu că nu am adunat tot, mai sunt haine aruncate prin compartiment, însă nu pot risca să rămân în tren. Cel mai de preț lucru, manuscrisul, este însă în valiză.

   Dau să cobor în ceea ce nu pare neapărat o gară, mai degrabă o haltă. Trenul nu are o scară pe care să cobor, iar înălțimea este destul de mare. Mă încurcă și geamantanul voluminos. Lângă vagon vine un băiat foarte disponibil care îmi spune că mă ajută. Îmi ia mai întâi geamantanul și apoi îmi face semn să cobor. Reușesc să cobor, însă îl văd pe ștrengar că urcă în vagonul alăturat din dreapta împreună cu valiza mea. Îmi dau seama că m-a înșelat, s-a oferit să mă ajute că să îmi șterpelească geamantanul. A pornit și trenul iar el îmi face semne de adio hlizindu-se. Trickster-ul!

   Sunt disperată, de parcă toată averea mea stătea în acel geamantan, în acel manuscris. Mă uit în jur, încercând să găsesc un ajutor. Nimeni. De suit în tren nu mai am cum, e prea înalt și e și în mișcare. Rămân acolo descumpănită. Parcă și eu sunt a nimănui.

   Amintirea urmatoare este dupa ceva timp. Parca am evaluat situatia, si mi-am dat seama ca nu prea am incotro. De gasit baiatul cu geamantanul nu prea sunt sanse. Imi dau seama insa ca mai lasasem niste haine in compartiment. Avand in vedere ca acelea ar fi reprezentat singura mea avere, imi pun in cap sa le recuperez. Stiu ca trenul va reveni in gara, ceea ce se si intampla. Ce este straniu este ca trenul vine din exact aceeasi directie din care am venit si eu cu el.

   Ma vad acum in compartiment, adunand cu frenezie bluzele si lucrurile care au mai ramas imprastiate in compartiment. Stiu ca nu am destul timp, asadar le arunc pe peron (pe pietrisul dintre doua linii, pentru ca nu exista un peron propriuzis). Se face un morman de haine. Deodata imi dau seama ca trenul a pornit, cumva in viteza. Iar m-a luat prin surprindere, pentru ca nu am auzit fluierul de atentionare. Sar din tren pe mormanul de haine. Ma vede conductorul si face semne furioase catre mine. Mi-e teama ca va opri trenul si va veni sa ma admonesteze ca am sarit din mers. Trenul este in plina miscare, iar eu nu stau deloc bine langa el. Mai mult, din cealalta directie vine un alt tren. Sunt prinsa intre cele doua. Intre ele pe jos sunt imprastiate si hainele mele, doar niste zdrente, singura mea avere. Manuscrisul l-am pierdut...... Iar manuscrisul este cheia.
 

   Straniu, nici macar un moment nu mi-a trecut prin cap sa caut sa vad daca baiatul strengar mai este inca in tren.

 

Sursa foto: http://theserpentsquill.files.wordpress.com/2013/08/girl-woman-rain-umbrella-train-railway-station-platform-suitcase.jpg

Despre oameni și oglinzi

La o prima vedere ai zice că în jurul meu sunt oameni. Dar nu. În jurul meu sunt multe oglinzi. Unele sunt de-o claritate fantastică, altele încă neșlefuite. În unele văd totul perfect, în altele întrezăresc doar umbre din mine.

Ah, umbrele …. cele mai dificil de înţeles. Cele mai greu de integrat. Şi sunt ale naibii de multe. Parcă mai multe decât lucrurile clare. Sau poate doar aşa pare.

De când am început să văd oglinzile în jurul meu, să le înţeleg, să întrezăresc sensul existenţei lor, am devenit mai responsabilă şi mai atentă la viaţă. Nu mai arunc cu uşurinţă asupra altora ceea ce în fapt îmi aparţine, nu mai privesc lucrurile care se întâmplă ca fiind nedrepte, neaşteptate, inacceptabile. Cel de alături nu mă mai enervează, ci eu îmi dau voie să mă enervez de “ceva” ce face el. Ştiu că acel “ceva” există în mine, însă pentru moment nu reuşesc să îl văd clar datorită oglinzii neşlefuite.

De când mi-am dat voie să văd oglinzile, mi-am dat voie şi să simt deplin. Conflictele aşadar s-au desfăşurat mai rar în afară, însă s-au iscat mai des în interior. A-ţi da voie să simţi plenar este un lucru bun, zic eu. Însă vine la pachet cu neajunsuri: vei simţi atât înălţimile fiinţe tale, într-un mod extatic, de nepus în cuvinte, dar la fel de puternic vei simţi şi găurile negre ale sufletului, acele umbre ce se înghit unele pe altele, câteodată înghitindu-se chiar pe ele însele, umbre ce ar înghiţi şi oglinzile cu totul dacă ar putea. Unele găuri coboară adânc în viaţă, poate în copilărie, altele sunt însă mult mai vechi, fiind nevoie de construirea de poduri peste veacuri pentru a le putea atinge şi înţelege.

De când mi-am dat voie să simt, emoţiile şi senzaţiile din corp mi-au devenit radar. Îmi arată mereu când sunt aproape de Adevăr şi când m-am îndepărtat de acesta. Persoanele ce au apărut în viaţa mea nu mi-au mai părut întâmplătoare. Au venit când a fost nevoie de ele, au devenit îndrumători pe cale, ghizi ai fiinţei mele. Mi-au oglindit ceea ce nu eram capabilă să văd, au călătorit alături de mine cât a fost nevoie, pentru ca mai apoi să-şi urmeze propriul drum, atunci când am ajuns împreună la o răscruce.

Întâmplările din viaţă au căpătat sens, câteodată imediat, alteori s-au dezvăluit mai târziu, însă mereu au avut o direcţie, o poveste, o lecţie pe care au conturat-o. Realitatea a devenit un cumul de sincronicităţi şi semne, un dans cosmic cu paşi în ritmuri diverse.

Poveştile ce s-au născut din mine au devenit frânturi de fiinţă, fire dintr-o ţesătură imensă şi complicată. Lucrez încă, le întreţes pentru a le da înţeles, pentru a le transforma în operele de artă care sunt de fapt, pentru a mă întregi.

Procesul e greu, al naibii de greu. Însă e al meu. Mi l-am asumat. Şi sunt binecuvântată să am atâtea oglinzi în jur, care îmi arată în fiecare moment unde mă aflu pe drum.

 

sursa foto: http://princess-of-shadows.deviantart.com/art/take-my-life-save-my-soul-155028302

Tigrul alb (doar un vis)

(2012)
Eram într-un loc, undeva în afara orașului, îmi dădeam seama de asta datorită faptului că pe jos era pământ bătătorit și mult praf, galben roșcat la culoare. Stăteam în picioare într-o liniște interioară deplină. În jur însă, multă lume. Era ca un fel de loc de pelerinaj... Era probabil seară, în preajma apusului. Lumina din jur era caldă, un pic roșiatică.

La un moment dat, toți cei din jur au început să se agite, să alerge și să stige speriați. Eu nu înțelegeam. Stăteam neclintită, cumva în așteptare. Înaltă, zveltă, într-o rochie lungă, de zeița. Îmi mișcăm privirea, în dreapta și în stânga, scrutând totul în jur.

Deodată au apărut: cei doi tigri, amândoi maiestuoși, unul de culoarea mierii, altul alb, ambii cu dungi groase negre și cu ochii scânteietori.

I-am întâmpinat cu o privire blândă. Au trecut câteva momente până ce am înțeles că ei erau de fapt motivul agitației din jur. Oamenii încă alergau și strigau terorizați, încărcând să-și găsească adăpost.

Eu însă eram liniștită, îi știam. Erau inofensivi. Cel de culoarea mierii s-a tolănit sub un pom, iar cel alb a venit la mine. A început să se plimbe în jurul meu, gudurându-se, atingându-mi rochia cu corpul său puternic. Eu îmi lăsam mâinile să se plimbe mângâietor prin blana lui deasă, bucuroasă de această apropiere firească.

Mi-am ridicat ochii încercând să transmit celor din jur, parcă fără cuvinte, că nu există nici un pericol, tigrul meu este blând.

Însă ei nu reușeau să se liniștească. Învățaseră unul de la altul, dintotdeauna, că tigrii sunt periculoși.

Nu știau oricum mare lucru despre tigrii albi.

Regăsirea

Se aude o voce de fetiţă:
- E cineva? Mă auziţi?
O aud, şi încă foarte bine, însă nu ştiu de unde vine această voce. E ca un ecou.
- Sigur că te aud! răspund eu intrigată. Eu sunt C. Tu cine eşti?
Fetiţa:
- Eu sunt... tot C.
Eu, încercând încă să îmi dau seama de unde se aude vocea:
- Hmmm, interesant, avem acelaşi nume.
Fetiţa, serioasă:
- N-am mai vorbit de mult cu cineva...de atât de mult... ce bine că m-ai auzit.
S-o fi pierdut, îmi zic. Cu siguranţă are nevoie de ajutor.
- Te-am pierdut? întreb. Doamne, ce m-o fi apucat...
- Scuze, vroiam să spun: te-ai pierdut?
- Da, m-am pierdut când am păşit dincolo. Să fi trecut câteva zeci de ani de atunci....răspunde fetiţa cu tristeţe.
Câteva zeci de ani? Bine. Acum sunt sigură că visez... Dar dacă tot e doar un vis....
- Ce s-a întâmplat atunci? Unde erau părinţii tăi?
- Nu mai ştiu. Ştiu doar că jucam un joc, un joc de adulţi, care nu îmi plăcea. Aşa că am plecat. Adulţii nu ştiu să se joace cu copiii, iar jocurile lor sunt dezgustătoare. Am ieşit pe o poartă, în lumea asta pe care nu o cunoşteam, iar apoi n-am mai ştiut să mă întorc.
Aş vrea să o ajut. Însă nu o văd... e doar această voce ca un ecou.
- Aş vrea să te văd. Ce trebuie să fac? întreb.
- Nu ştiu! îmi spune ea. Dar dacă aş fi în locul tău aş închide ochii şi aş întinde mâna. Ca în poveşti. Ca în această poveste.
Păi pot face asta, doar sunt într-un vis. Închid ochii, întind mâna şi simt o mânuţa strecurând-se în mâna mea de adult. Deschid ochii, în interior, şi reuşesc să o văd.
Doamne, cum seamănă cu mine când eram mică. Doar că este foarte serioasă. Şi un pic tristă.
Un gând ciudat se plimbă prin mintea mea....
- Aici, în lumea asta, totul e posibil! spune ea, parcă citindu-mi gândurile. Adică aproape totul....
- Cum adică?
- Păi tu, în lumea ta, ai crescut. Eu am rămas la fel, nici măcar un centimetru în plus. Nici măcar un cuvânt nou învăţat. Aici nimeni nu creşte....Totul e îngheţat.
Tăcere. Încerc să găsesc o soluţie.
- Ţine-mă de mâna, te ajut eu să ieşi de aici, îi spun.
- De mâna cu tine îmi va fi imposibil să ies... Tu nu poţi înţelege asta. Au mai încercat şi alte persoane să mă scoată şi nu au reuşit. Însă sufletul tău are un veşmânt. Unul bogat şi puternic. Dacă mă poţi împături în el, am putea păcăli Poarta.
Sunt într-un vis, aşadar pot orice. Vreau cu orice preţ să ajut fetiţa.
Îmi imaginez un pled verde, ce iese din inima mea, lăcaşul sufletului meu. Împăturesc fetiţa în el şi o strâng la piept.... sau înăuntrul meu?
Păşesc încet, paşi mici, zeci, sute, mii, milioane, fiecare pas - o meditaţie. Sper că am depăşit Poarta. Mă gândesc cu iubire cât de dificil trebuie să fi fost pentru ea să rămână îngheţată în acel non-timp pentru atâta amar de vreme.
Am ajuns, înăuntru simt că am ieşit din acel tărâm. Deschid ochii. Nu o văd.
- Unde eşti? o întreb.
- Sunt aici, înăuntrul tău, acolo unde este locul meu în această lume.
- Păi eu am vrut să te salvez. Să fii Tu, diferită.
- Exact asta sunt. Sunt Tu.
Mi-e greu să înţeleg....
- Şi eu ce să fac acum cu tine? întreb.
- Să mă creşti. Să mă ajuţi să mă dezvolt. Să mă ajuţi să recuperez timpul pierdut. Trebuie să devin femeie. Ca Tine. Crezi că poţi?
Închid ochii. Sunt iar în vis. Îi deschid. Sunt în această Realitate.
- Sigur ca pot. In Vis. Sau Aici. Oriunde.


Surse foto:
http://hypnothai.files.wordpress.com/2012/03/womanchildtostarblue350.jpg
http://www.moonbowartworks.blogspot.ro/

Reintoarcerea ACASA (doar un vis)

(2012)

Ajunsesem în acel loc şi scrutam împrejurimile. Înăuntru simţeam un entuziasm aşezat, împletit cu o linişte profundă. Ştiam că ajunsesem ACASĂ, că tot ceea ce mă înconjura îmi aparţinea.

Locul era mirific, situat într-o pădure deasă, cu arbori înalţi ce atingeau cerul. Mă aflăm pe un drumeag. Pe partea dreaptă era doar pădure, în faţa noastră se vedea CASA, în timp ce în partea stângă pădurea urma panta muntelui şi cobora spre vale. Cuprindeam totul cu privirea şi mă bucurăm de sentimentul de a îmbrăţişa din nou acest loc minunat.

Am pornit spre CASĂ, o vilă alb-crem frumoasă, îmbogăţită cu ornamente cu linii curbe, blânde. Am intrat înăuntru. În mijlocul casei era o încăpere pătrată, cu pereţi bogat ornamentaţi, elegantă, împărătească, însă fără mobilă. Ceea ce mi-a atras atenţia, dar care părea firesc în context, era podeaua. Era dintr-o sticlă groasă, transparentă, iar dedesubt se vedeau rădăcini de arbori ce coborau adânc. Parcă ştiam că şi casa în sine este vie, că acelea erau rădăcinile ei, că oricând aş fi dorit m-ar fi putut însoţi şi ghida într-o călătorie în adâncuri.

După ce am revăzut interiorul, care era aşa cum îl ştiam, am ieşit din nou să explorez împrejurimile.

 

Am coborât pe cărăruie şi m-am oprit lângă un arbore mare. În trunchiul sau era o scorbură în care se odihnea un bursuc. Stătea în scorbură ca într-un pântec matern iar eu priveam cu încântare, mulţumind naturii că mă răsplăteşte o o asemenea imagine înduioşătoare. Bursucul ştia că sunt acolo, însă cunoştea în acelaşi timp faptul că eu sunt la fel ca el, doar un element al naturii, total inofensiv. Nu stimţea deloc frică. Uitându-mă la el am văzut chiar un zâmbet pe faţa somnoroasă, semn că prezenţa mea era chiar binevenită.

În acest loc totul mi se dezvăluia, atât ceea ce era în mod normal vizibil în natură, cât şi ceea ce este ascuns ochiului omului de rând.

Respiram adânc, trăgând odată cu aerul şi seva vieţii, care era în aceeaşi măsură disponibilă pentru plante, pentru animale şi pentru mine.

Simţeam o fericire nemărginită. Eram ACASĂ.

Sursa foto: http://www.landscapehdwalls.com/path-in-the-forest-655/

Blocată în interior

Am ajuns la timp la petrecere, chiar înainte de servirea tortului. În marea hărmălaie reuşesc să mă salut cu celelalte mămici, cu învăţătoarele, complimentez câteva fetiţe pentru cochetărie şi câţiva băietei pentru reuşita de a păstra încăperea nevandalizată, apoi mă retrag la baie.

O uşa, un hol lunguieţ şi încăperea cu toaleta. Închid uşa. În sfârşit câteva momente de linişte. Fac un pipi, apoi mă spăl pe mâini.

Când dau să ies, îmi dau seama că încuietoarea merge în gol. Încerc din nou, poate nu i-am prins mişcarea.... Nu. Alunecă în gol, se dă peste cap. Sunt blocată în interior.

Respir şi mă uit la cei patru pereţi ce mă înconjoară. Nici măcar o fereastră, doar toaletă şi o chiuvetă. Mă apucă râsul. Sunt blocată în interior. Mă încurajez: măcar nu sunt claustrofobă. Bat în uşa cu putere. Nici o şansă să mă audă cineva. Toată lumea este în încăperea plină de strigăte copilăreşti iar spaţiul dintre noi este despărţit de holul care antifonează bine.

Sunt blocată în interior. Ce ironie. Zâmbesc din nou. Evaluez opţiunile...

 

~~~

Ani de zile am simţit o discordanţă profundă între sărăcia limbajului ce trecea dincolo de buzele mele şi mesajul bogat ce rămânea blocat în interior. N-am ştiut cum să abordez această problemă şi de multe ori mi-am spus că poate crudul adevăr este acela că sunt un pic mai proastă decât ceilalţi. Deşi....

De curând s-a întâmplat ceva. Nu pot numi exact ce. Acel ceva interior, parte dintr-un ceva mai mare decât mine. Într-o seară, care nu a fost că orice altă seară, după o agitaţie interioară total nejustificată şi o stare care îmi spunea că trebuie "să fac ceva", ceva ce nu era nici "mănânc ceva dulce", nici "mă întind un pic" şi nici "pierd timpul", a venit o poveste. Nu era ceva nou. Poveşti au venit dintotdeauna în interior. De data asta povestea a avut propria ei viaţă, propria ei voinţă şi mi-a ordonat să o dau afară, că de nu.... M-a trântit pe scaunul de lângă birou, mi-a luat prin surprindere mâinile, mi-a ordonat să o scriu şi apoi s-a aşternut. Apoi a aşteptat. La fel şi eu.

Povestea a plăcut.

Corpul meu a resimţit această ieşire brutală a poveştii. Zona comunicării şi a acţiunii, gâtul, s-a inflamat mai întâi, pentru că mai apoi să explodeze într-o infecţie atât de dureroasă că până şi a respira părea o tortură. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, acel ceva mai mare decât mine m-a adus în mod neaşteptat şi pe o scenă, în faţa unui public de oameni de comunicare, într-un eveniment televizat în care a trebuit (sau am ales?) să ţin un mic dicurs. A ieşit şi discursul. După care am rămas fără voce.

În zilele ce au urmat m-am tot întrebat: oare am rezolvat blocajul? Dacă e ceva trecător şi mi se vor împiedica iar cuvintele în gât? Cum să fac să păstrez acest dar al comunicării?
 

~~~

Sunt blocată în interior.

Bat din nou în uşă, cât pot de tare. De ţipat nu pot ţipa pentru că nu am voce. Dincolo de uşă şi de hol e petrecere. Nu mă aude nimeni. Trebuie să găsesc singură o soluţie. Învârt mica încuietoare de câteva ori. Merge în gol. Împing de uşa. Nimic. Trag de încuietoare în timp ce o învârt. Inutil. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Mă gândesc: e nevoie de perseverenţă, nu mă dau bătută, trebuie să mă salvez singură. Nu are cine să mă salveze din afară.

Respir adânc, zâmbind. Reiau procesul: trag de încuietoare în timp ce o învârt. Nimic. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Sunt înăuntru de cam multă vreme. Poate prea multă. Pot, ştiu că pot singură. La urma urmelor nimeni nu mă poate salva, doar eu.

Respir, zâmbesc şi mă gândesc: oare chiar mai am nevoie să fiu blocată în interior? Mai fac o mişcare, n-aş putea să spun care... Mă deblochez singură.

~~~

 - Unde îți este vocea? 
 - Am lăsat-o fetiței.
 - De ce ai lăsat-o acolo?
 - Ca să nu fie nevoită să spună secretul.

 - De ce nu ai spus nimănui, micuța mea?
 - Mi-a fost rușine. Și frică.
 - Și cum ai reușit să păstrezi atâta timp secretul?
 - Mi-am blocat vocea in interior.

 

 

Sursa foto: http://pinterest.com/pin/283445370270103922/