Călătoria (doar un vis)

   (15.08.2013)
   Sunt într-un tren, nu din cele moderne. Interiorul compartimentului este un pic diferit de cele pe care le știu, este pătrat. Bănuiesc că am fost într-o călătorie lungă, dovadă fiind faptul că toate lucrurile mele sunt împrăștiate peste tot: bluze, pantaloni, și alte obiecte de îmbrăcăminte. Este cam dezordine. Printre lucrurile aruncate în toate părțile, un document de câteva sute de pagini, nelegat. Știu că este neterminat. Este un manuscris, însă nu îmi este clar din afara visului dacă lucrez eu la el sau doar îl studiez. Oricum, este important.

   Faptul că trebuie să cobor din tren mă ia prin surprindere. Am ajuns unde trebuia (?) sau doar trebuie să cobor, nu știu. Încerc să-mi adun cât pot de repede toate lucrurile, inclusiv manuscrisul, și le arunc într-o valiză veche. Le arunc foarte dezordonat și închid valiza. Știu că nu am adunat tot, mai sunt haine aruncate prin compartiment, însă nu pot risca să rămân în tren. Cel mai de preț lucru, manuscrisul, este însă în valiză.

   Dau să cobor în ceea ce nu pare neapărat o gară, mai degrabă o haltă. Trenul nu are o scară pe care să cobor, iar înălțimea este destul de mare. Mă încurcă și geamantanul voluminos. Lângă vagon vine un băiat foarte disponibil care îmi spune că mă ajută. Îmi ia mai întâi geamantanul și apoi îmi face semn să cobor. Reușesc să cobor, însă îl văd pe ștrengar că urcă în vagonul alăturat din dreapta împreună cu valiza mea. Îmi dau seama că m-a înșelat, s-a oferit să mă ajute că să îmi șterpelească geamantanul. A pornit și trenul iar el îmi face semne de adio hlizindu-se. Trickster-ul!

   Sunt disperată, de parcă toată averea mea stătea în acel geamantan, în acel manuscris. Mă uit în jur, încercând să găsesc un ajutor. Nimeni. De suit în tren nu mai am cum, e prea înalt și e și în mișcare. Rămân acolo descumpănită. Parcă și eu sunt a nimănui.

   Amintirea urmatoare este dupa ceva timp. Parca am evaluat situatia, si mi-am dat seama ca nu prea am incotro. De gasit baiatul cu geamantanul nu prea sunt sanse. Imi dau seama insa ca mai lasasem niste haine in compartiment. Avand in vedere ca acelea ar fi reprezentat singura mea avere, imi pun in cap sa le recuperez. Stiu ca trenul va reveni in gara, ceea ce se si intampla. Ce este straniu este ca trenul vine din exact aceeasi directie din care am venit si eu cu el.

   Ma vad acum in compartiment, adunand cu frenezie bluzele si lucrurile care au mai ramas imprastiate in compartiment. Stiu ca nu am destul timp, asadar le arunc pe peron (pe pietrisul dintre doua linii, pentru ca nu exista un peron propriuzis). Se face un morman de haine. Deodata imi dau seama ca trenul a pornit, cumva in viteza. Iar m-a luat prin surprindere, pentru ca nu am auzit fluierul de atentionare. Sar din tren pe mormanul de haine. Ma vede conductorul si face semne furioase catre mine. Mi-e teama ca va opri trenul si va veni sa ma admonesteze ca am sarit din mers. Trenul este in plina miscare, iar eu nu stau deloc bine langa el. Mai mult, din cealalta directie vine un alt tren. Sunt prinsa intre cele doua. Intre ele pe jos sunt imprastiate si hainele mele, doar niste zdrente, singura mea avere. Manuscrisul l-am pierdut...... Iar manuscrisul este cheia.
 

   Straniu, nici macar un moment nu mi-a trecut prin cap sa caut sa vad daca baiatul strengar mai este inca in tren.

 

Sursa foto: http://theserpentsquill.files.wordpress.com/2013/08/girl-woman-rain-umbrella-train-railway-station-platform-suitcase.jpg

Despre oameni și oglinzi

La o prima vedere ai zice că în jurul meu sunt oameni. Dar nu. În jurul meu sunt multe oglinzi. Unele sunt de-o claritate fantastică, altele încă neșlefuite. În unele văd totul perfect, în altele întrezăresc doar umbre din mine.

Ah, umbrele …. cele mai dificil de înţeles. Cele mai greu de integrat. Şi sunt ale naibii de multe. Parcă mai multe decât lucrurile clare. Sau poate doar aşa pare.

De când am început să văd oglinzile în jurul meu, să le înţeleg, să întrezăresc sensul existenţei lor, am devenit mai responsabilă şi mai atentă la viaţă. Nu mai arunc cu uşurinţă asupra altora ceea ce în fapt îmi aparţine, nu mai privesc lucrurile care se întâmplă ca fiind nedrepte, neaşteptate, inacceptabile. Cel de alături nu mă mai enervează, ci eu îmi dau voie să mă enervez de “ceva” ce face el. Ştiu că acel “ceva” există în mine, însă pentru moment nu reuşesc să îl văd clar datorită oglinzii neşlefuite.

De când mi-am dat voie să văd oglinzile, mi-am dat voie şi să simt deplin. Conflictele aşadar s-au desfăşurat mai rar în afară, însă s-au iscat mai des în interior. A-ţi da voie să simţi plenar este un lucru bun, zic eu. Însă vine la pachet cu neajunsuri: vei simţi atât înălţimile fiinţe tale, într-un mod extatic, de nepus în cuvinte, dar la fel de puternic vei simţi şi găurile negre ale sufletului, acele umbre ce se înghit unele pe altele, câteodată înghitindu-se chiar pe ele însele, umbre ce ar înghiţi şi oglinzile cu totul dacă ar putea. Unele găuri coboară adânc în viaţă, poate în copilărie, altele sunt însă mult mai vechi, fiind nevoie de construirea de poduri peste veacuri pentru a le putea atinge şi înţelege.

De când mi-am dat voie să simt, emoţiile şi senzaţiile din corp mi-au devenit radar. Îmi arată mereu când sunt aproape de Adevăr şi când m-am îndepărtat de acesta. Persoanele ce au apărut în viaţa mea nu mi-au mai părut întâmplătoare. Au venit când a fost nevoie de ele, au devenit îndrumători pe cale, ghizi ai fiinţei mele. Mi-au oglindit ceea ce nu eram capabilă să văd, au călătorit alături de mine cât a fost nevoie, pentru ca mai apoi să-şi urmeze propriul drum, atunci când am ajuns împreună la o răscruce.

Întâmplările din viaţă au căpătat sens, câteodată imediat, alteori s-au dezvăluit mai târziu, însă mereu au avut o direcţie, o poveste, o lecţie pe care au conturat-o. Realitatea a devenit un cumul de sincronicităţi şi semne, un dans cosmic cu paşi în ritmuri diverse.

Poveştile ce s-au născut din mine au devenit frânturi de fiinţă, fire dintr-o ţesătură imensă şi complicată. Lucrez încă, le întreţes pentru a le da înţeles, pentru a le transforma în operele de artă care sunt de fapt, pentru a mă întregi.

Procesul e greu, al naibii de greu. Însă e al meu. Mi l-am asumat. Şi sunt binecuvântată să am atâtea oglinzi în jur, care îmi arată în fiecare moment unde mă aflu pe drum.

 

sursa foto: http://princess-of-shadows.deviantart.com/art/take-my-life-save-my-soul-155028302

Tigrul alb (doar un vis)

(2012)
Eram într-un loc, undeva în afara orașului, îmi dădeam seama de asta datorită faptului că pe jos era pământ bătătorit și mult praf, galben roșcat la culoare. Stăteam în picioare într-o liniște interioară deplină. În jur însă, multă lume. Era ca un fel de loc de pelerinaj... Era probabil seară, în preajma apusului. Lumina din jur era caldă, un pic roșiatică.

La un moment dat, toți cei din jur au început să se agite, să alerge și să stige speriați. Eu nu înțelegeam. Stăteam neclintită, cumva în așteptare. Înaltă, zveltă, într-o rochie lungă, de zeița. Îmi mișcăm privirea, în dreapta și în stânga, scrutând totul în jur.

Deodată au apărut: cei doi tigri, amândoi maiestuoși, unul de culoarea mierii, altul alb, ambii cu dungi groase negre și cu ochii scânteietori.

I-am întâmpinat cu o privire blândă. Au trecut câteva momente până ce am înțeles că ei erau de fapt motivul agitației din jur. Oamenii încă alergau și strigau terorizați, încărcând să-și găsească adăpost.

Eu însă eram liniștită, îi știam. Erau inofensivi. Cel de culoarea mierii s-a tolănit sub un pom, iar cel alb a venit la mine. A început să se plimbe în jurul meu, gudurându-se, atingându-mi rochia cu corpul său puternic. Eu îmi lăsam mâinile să se plimbe mângâietor prin blana lui deasă, bucuroasă de această apropiere firească.

Mi-am ridicat ochii încercând să transmit celor din jur, parcă fără cuvinte, că nu există nici un pericol, tigrul meu este blând.

Însă ei nu reușeau să se liniștească. Învățaseră unul de la altul, dintotdeauna, că tigrii sunt periculoși.

Nu știau oricum mare lucru despre tigrii albi.

Regăsirea

Se aude o voce de fetiţă:
- E cineva? Mă auziţi?
O aud, şi încă foarte bine, însă nu ştiu de unde vine această voce. E ca un ecou.
- Sigur că te aud! răspund eu intrigată. Eu sunt C. Tu cine eşti?
Fetiţa:
- Eu sunt... tot C.
Eu, încercând încă să îmi dau seama de unde se aude vocea:
- Hmmm, interesant, avem acelaşi nume.
Fetiţa, serioasă:
- N-am mai vorbit de mult cu cineva...de atât de mult... ce bine că m-ai auzit.
S-o fi pierdut, îmi zic. Cu siguranţă are nevoie de ajutor.
- Te-am pierdut? întreb. Doamne, ce m-o fi apucat...
- Scuze, vroiam să spun: te-ai pierdut?
- Da, m-am pierdut când am păşit dincolo. Să fi trecut câteva zeci de ani de atunci....răspunde fetiţa cu tristeţe.
Câteva zeci de ani? Bine. Acum sunt sigură că visez... Dar dacă tot e doar un vis....
- Ce s-a întâmplat atunci? Unde erau părinţii tăi?
- Nu mai ştiu. Ştiu doar că jucam un joc, un joc de adulţi, care nu îmi plăcea. Aşa că am plecat. Adulţii nu ştiu să se joace cu copiii, iar jocurile lor sunt dezgustătoare. Am ieşit pe o poartă, în lumea asta pe care nu o cunoşteam, iar apoi n-am mai ştiut să mă întorc.
Aş vrea să o ajut. Însă nu o văd... e doar această voce ca un ecou.
- Aş vrea să te văd. Ce trebuie să fac? întreb.
- Nu ştiu! îmi spune ea. Dar dacă aş fi în locul tău aş închide ochii şi aş întinde mâna. Ca în poveşti. Ca în această poveste.
Păi pot face asta, doar sunt într-un vis. Închid ochii, întind mâna şi simt o mânuţa strecurând-se în mâna mea de adult. Deschid ochii, în interior, şi reuşesc să o văd.
Doamne, cum seamănă cu mine când eram mică. Doar că este foarte serioasă. Şi un pic tristă.
Un gând ciudat se plimbă prin mintea mea....
- Aici, în lumea asta, totul e posibil! spune ea, parcă citindu-mi gândurile. Adică aproape totul....
- Cum adică?
- Păi tu, în lumea ta, ai crescut. Eu am rămas la fel, nici măcar un centimetru în plus. Nici măcar un cuvânt nou învăţat. Aici nimeni nu creşte....Totul e îngheţat.
Tăcere. Încerc să găsesc o soluţie.
- Ţine-mă de mâna, te ajut eu să ieşi de aici, îi spun.
- De mâna cu tine îmi va fi imposibil să ies... Tu nu poţi înţelege asta. Au mai încercat şi alte persoane să mă scoată şi nu au reuşit. Însă sufletul tău are un veşmânt. Unul bogat şi puternic. Dacă mă poţi împături în el, am putea păcăli Poarta.
Sunt într-un vis, aşadar pot orice. Vreau cu orice preţ să ajut fetiţa.
Îmi imaginez un pled verde, ce iese din inima mea, lăcaşul sufletului meu. Împăturesc fetiţa în el şi o strâng la piept.... sau înăuntrul meu?
Păşesc încet, paşi mici, zeci, sute, mii, milioane, fiecare pas - o meditaţie. Sper că am depăşit Poarta. Mă gândesc cu iubire cât de dificil trebuie să fi fost pentru ea să rămână îngheţată în acel non-timp pentru atâta amar de vreme.
Am ajuns, înăuntru simt că am ieşit din acel tărâm. Deschid ochii. Nu o văd.
- Unde eşti? o întreb.
- Sunt aici, înăuntrul tău, acolo unde este locul meu în această lume.
- Păi eu am vrut să te salvez. Să fii Tu, diferită.
- Exact asta sunt. Sunt Tu.
Mi-e greu să înţeleg....
- Şi eu ce să fac acum cu tine? întreb.
- Să mă creşti. Să mă ajuţi să mă dezvolt. Să mă ajuţi să recuperez timpul pierdut. Trebuie să devin femeie. Ca Tine. Crezi că poţi?
Închid ochii. Sunt iar în vis. Îi deschid. Sunt în această Realitate.
- Sigur ca pot. In Vis. Sau Aici. Oriunde.


Surse foto:
http://hypnothai.files.wordpress.com/2012/03/womanchildtostarblue350.jpg
http://www.moonbowartworks.blogspot.ro/

Reintoarcerea ACASA (doar un vis)

(2012)

Ajunsesem în acel loc şi scrutam împrejurimile. Înăuntru simţeam un entuziasm aşezat, împletit cu o linişte profundă. Ştiam că ajunsesem ACASĂ, că tot ceea ce mă înconjura îmi aparţinea.

Locul era mirific, situat într-o pădure deasă, cu arbori înalţi ce atingeau cerul. Mă aflăm pe un drumeag. Pe partea dreaptă era doar pădure, în faţa noastră se vedea CASA, în timp ce în partea stângă pădurea urma panta muntelui şi cobora spre vale. Cuprindeam totul cu privirea şi mă bucurăm de sentimentul de a îmbrăţişa din nou acest loc minunat.

Am pornit spre CASĂ, o vilă alb-crem frumoasă, îmbogăţită cu ornamente cu linii curbe, blânde. Am intrat înăuntru. În mijlocul casei era o încăpere pătrată, cu pereţi bogat ornamentaţi, elegantă, împărătească, însă fără mobilă. Ceea ce mi-a atras atenţia, dar care părea firesc în context, era podeaua. Era dintr-o sticlă groasă, transparentă, iar dedesubt se vedeau rădăcini de arbori ce coborau adânc. Parcă ştiam că şi casa în sine este vie, că acelea erau rădăcinile ei, că oricând aş fi dorit m-ar fi putut însoţi şi ghida într-o călătorie în adâncuri.

După ce am revăzut interiorul, care era aşa cum îl ştiam, am ieşit din nou să explorez împrejurimile.

 

Am coborât pe cărăruie şi m-am oprit lângă un arbore mare. În trunchiul sau era o scorbură în care se odihnea un bursuc. Stătea în scorbură ca într-un pântec matern iar eu priveam cu încântare, mulţumind naturii că mă răsplăteşte o o asemenea imagine înduioşătoare. Bursucul ştia că sunt acolo, însă cunoştea în acelaşi timp faptul că eu sunt la fel ca el, doar un element al naturii, total inofensiv. Nu stimţea deloc frică. Uitându-mă la el am văzut chiar un zâmbet pe faţa somnoroasă, semn că prezenţa mea era chiar binevenită.

În acest loc totul mi se dezvăluia, atât ceea ce era în mod normal vizibil în natură, cât şi ceea ce este ascuns ochiului omului de rând.

Respiram adânc, trăgând odată cu aerul şi seva vieţii, care era în aceeaşi măsură disponibilă pentru plante, pentru animale şi pentru mine.

Simţeam o fericire nemărginită. Eram ACASĂ.

Sursa foto: http://www.landscapehdwalls.com/path-in-the-forest-655/

Blocată în interior

Am ajuns la timp la petrecere, chiar înainte de servirea tortului. În marea hărmălaie reuşesc să mă salut cu celelalte mămici, cu învăţătoarele, complimentez câteva fetiţe pentru cochetărie şi câţiva băietei pentru reuşita de a păstra încăperea nevandalizată, apoi mă retrag la baie.

O uşa, un hol lunguieţ şi încăperea cu toaleta. Închid uşa. În sfârşit câteva momente de linişte. Fac un pipi, apoi mă spăl pe mâini.

Când dau să ies, îmi dau seama că încuietoarea merge în gol. Încerc din nou, poate nu i-am prins mişcarea.... Nu. Alunecă în gol, se dă peste cap. Sunt blocată în interior.

Respir şi mă uit la cei patru pereţi ce mă înconjoară. Nici măcar o fereastră, doar toaletă şi o chiuvetă. Mă apucă râsul. Sunt blocată în interior. Mă încurajez: măcar nu sunt claustrofobă. Bat în uşa cu putere. Nici o şansă să mă audă cineva. Toată lumea este în încăperea plină de strigăte copilăreşti iar spaţiul dintre noi este despărţit de holul care antifonează bine.

Sunt blocată în interior. Ce ironie. Zâmbesc din nou. Evaluez opţiunile...

 

~~~

Ani de zile am simţit o discordanţă profundă între sărăcia limbajului ce trecea dincolo de buzele mele şi mesajul bogat ce rămânea blocat în interior. N-am ştiut cum să abordez această problemă şi de multe ori mi-am spus că poate crudul adevăr este acela că sunt un pic mai proastă decât ceilalţi. Deşi....

De curând s-a întâmplat ceva. Nu pot numi exact ce. Acel ceva interior, parte dintr-un ceva mai mare decât mine. Într-o seară, care nu a fost că orice altă seară, după o agitaţie interioară total nejustificată şi o stare care îmi spunea că trebuie "să fac ceva", ceva ce nu era nici "mănânc ceva dulce", nici "mă întind un pic" şi nici "pierd timpul", a venit o poveste. Nu era ceva nou. Poveşti au venit dintotdeauna în interior. De data asta povestea a avut propria ei viaţă, propria ei voinţă şi mi-a ordonat să o dau afară, că de nu.... M-a trântit pe scaunul de lângă birou, mi-a luat prin surprindere mâinile, mi-a ordonat să o scriu şi apoi s-a aşternut. Apoi a aşteptat. La fel şi eu.

Povestea a plăcut.

Corpul meu a resimţit această ieşire brutală a poveştii. Zona comunicării şi a acţiunii, gâtul, s-a inflamat mai întâi, pentru că mai apoi să explodeze într-o infecţie atât de dureroasă că până şi a respira părea o tortură. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, acel ceva mai mare decât mine m-a adus în mod neaşteptat şi pe o scenă, în faţa unui public de oameni de comunicare, într-un eveniment televizat în care a trebuit (sau am ales?) să ţin un mic dicurs. A ieşit şi discursul. După care am rămas fără voce.

În zilele ce au urmat m-am tot întrebat: oare am rezolvat blocajul? Dacă e ceva trecător şi mi se vor împiedica iar cuvintele în gât? Cum să fac să păstrez acest dar al comunicării?
 

~~~

Sunt blocată în interior.

Bat din nou în uşă, cât pot de tare. De ţipat nu pot ţipa pentru că nu am voce. Dincolo de uşă şi de hol e petrecere. Nu mă aude nimeni. Trebuie să găsesc singură o soluţie. Învârt mica încuietoare de câteva ori. Merge în gol. Împing de uşa. Nimic. Trag de încuietoare în timp ce o învârt. Inutil. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Mă gândesc: e nevoie de perseverenţă, nu mă dau bătută, trebuie să mă salvez singură. Nu are cine să mă salveze din afară.

Respir adânc, zâmbind. Reiau procesul: trag de încuietoare în timp ce o învârt. Nimic. Împing mica încuietoare în timp ce învârt. Nimic. Sunt înăuntru de cam multă vreme. Poate prea multă. Pot, ştiu că pot singură. La urma urmelor nimeni nu mă poate salva, doar eu.

Respir, zâmbesc şi mă gândesc: oare chiar mai am nevoie să fiu blocată în interior? Mai fac o mişcare, n-aş putea să spun care... Mă deblochez singură.

~~~

 - Unde îți este vocea? 
 - Am lăsat-o fetiței.
 - De ce ai lăsat-o acolo?
 - Ca să nu fie nevoită să spună secretul.

 - De ce nu ai spus nimănui, micuța mea?
 - Mi-a fost rușine. Și frică.
 - Și cum ai reușit să păstrezi atâta timp secretul?
 - Mi-am blocat vocea in interior.

 

 

Sursa foto: http://pinterest.com/pin/283445370270103922/

Lumea dinăuntru

Se retrăsese în adâncurile sufletului ei. Fugea de suferințele care o năvăliseră în toate etapele importante ale vieții prezente, suferințe create de indiferentă, abuz, violență, nedreptate și pierdere. Când a găsit acest refugiu a ferecat toate porțile către exterior lăsând în afară o masca, asemănătoare cu mai toate măștile pe care le cunoscuse și avea să le mai cunoască. Pentru a piti și mai bine ascunzătoarea, îmbrăcase masca cu multe kilograme de țesut și îi trăsese deasupra haine largi și nepotrivite - ea le zicea cortine. Ascundeau bine.

La început în ascunzătoare nu văzuse nimic, era întuneric. Spațiul era îngust, nu mai mare decât o scorbură. Totul era înghețat. Inert.

Un timp i-a fost bine acolo. Zile, luni, ... ani. Stătea ghemuită și se odihnea. 

Apoi a simțit nevoia să se miște. A simțit că inerția nu era firească, ci firești erau mișcarea, curgerea, fluxul. Cam dificil să te miști în acel spațiu strâmt. Trebuia să respire. Nu mai avea aer. Ascunzătoarea nu mai era suficientă. Simțea că dacă nu va face ceva să lărgească spațiul va muri. 

A început așadar să se împingă în pereți. Îi simțea de parcă ar fi fost parte din ea. La început mișcările erau disperate și cu cât mai mare disperarea cu atât mai mare durerea, sfâșietoare. Însă intuiția îi spunea că așa trebuia să fie. Era o durere ce trebuia asumată. 

Mai târziu, când a mai domolit disperarea și furia, a învățat să se împingă în pereți cu blândețe și a înțeles că și durerea devenea altfel, mai dulce. Durerea ei crea spațiul de care avea nevoie, durerea avea un scop. A realizat de asemenea că fiecare mișcare pe care o făcea producea lumină, sunete și culori. 

Interiorul a început să se lumineze și pentru că ea muncea continuu să lărgească spațiul, muzică nemaîntâlnită se compunea și mandale cu forme geometrice perfecte și culori incredibil de frumoase o însoțeau. În timp pereții pe care i-a tot împins s-au subțiat, apoi s-au topit cu totul. 

Era acum într-o lume imensă, o lume nouă, sau... atât de familiară. Putea respira, însă nu aer, ci nectar. Iar nectarul era cunoaștere milenară.

A început să-și exploreze această lume interioară, lume pe care o cunoștea, lume pictată și șlefuită în multe veacuri. 

Cu fiecare pas pe care îl făcea descoperea locuri de mult uitate, le reînvăța. Ce bogată și frumoasă era lumea ei interioară! 

Era o lume de o densitate atât de fină. Nu avea aer, ci doar acel eter-nectar, format dintr-o țesătură multidimensională incredibil de fină. Fiecare fir din țesătură era o coardă într-un instrument cosmic, iar fiecare mișcare pe care o făcea devenea o muzică divină și o mandala multicoloră în același timp. Fiecare fir era parte dintr-o poveste, sau mai multe, trăite într-o viață, sau mai multe. Fiecare fir reprezenta un mănunchi de experiențe și lecții învățate prin cunoaștere directă. 

Era imposibil să nu dansezi în acest univers interior. Fiecare fir atins determina o nouă simfonie, fiecare simfonie invita la dans, iar fiecare pas de dans compunea iar o nouă muzică. Totul era mișcare, curgere, flux, un dans cosmic nesfârșit.

Unele fire se vedeau limpede, altele erau acoperite de praf și păreau încâlcite. Știa că acesta era unicul ei scop dintotdeauna și pentru totdeauna: să le curețe, să le lustruiască, să le descâlcească și să le armonizeze până vor putea cânta perfect în orchestra interioară, în perfect acord cu orchestra universului. Și mai știa că fiecare fir prăfuit sau încâlcit avea un corespondent în corpul ei fizic sau în modul cum gândea în lumea exterioară. 

Cu fiecare înțelegere a universului interior, cunoașterea milenară îi revenea și simțea că masca din afară devenea inutilă. Era un drum, un proces acela de a renunța la cortină sau la mască. Un drum ce părea înfricoșător, ce îi producea multă teamă, teamă ca nu cumva odată cu masca să dispară și lumea interioară. Însă nu era oare păcat să ascundă această lume incredibilă? Nu era egoist să o țină numai pentru ea? Aici era atâta cunoaștere...

Într-o zi, cu totul neașteptat, pe când ea nu era încă convinsă că este pregătită, masca s-a crăpat singură și s-a desfăcut. Interiorul și exteriorul s-au contopit. Tot ceea ce îi păruse până atunci înfricoșător, acum părea natural. 

A fost surprinsă să vadă că ceea ce ea crezuse atâta timp că este o masca, era de fapt o crisalidă. Și că îi crescuseră între timp aripi. Și-acum vedea pe sub măștile oamenilor și le putea zări și simți lumile și luminile interioare. Ce binecuvântare...

N-a renunțat însă imediat la cortină, își mai acoperea cu ea încă aripile, pentru a nu fi văzute de cei ce nu cred sau se sperie de oameni-fluturi.

Știa însă că și cortina îi va fi inutilă la un moment dat. Că va putea fi schimbată pe altceva, ceva ce încă nu putea cuprinde.

 

Anticipând însă acest moment, își mai punea din când în când o întrebare: era ea oare fluture, sau înger?

 

Foto: http://thequickglimpse.wordpress.com/2011/07/17/the-butterfly-woman/

Reîntoarcerea la ie

După secole în care doar o mână de păstrători de tradiție și cultură din România a mai ținut cu greu vie istoria portului popular, în acest an, mai mult că niciodată, dorul de ie a renăscut. Și mă întreb așadar, de ce acum? Ce este ia? Ce reprezintă ea pentru noi?

Iile au o istorie veche de pe când tot ce folosea omul venea direct din natură și tot acolo se reîntorcea, transformându-se. Așadar iile au dispărut primele când vremea și-a pus amprenta, nu ca alte artefacte, topoare, monede sau vase, ce încă ne mai dezvăluie cunoaștere milenară.

Norocoasele mai găsesc însă câte o ie uitată în lada de zestre a bunicii, ie atinsă cu acul poate de străbunica, sau chiar de stră-străbunica.

De unde își luau străbunele frumoasele modele ce îmbogățesc iile?

Modelele iilor sunt coduri ancestrale, dezvăluite cusatoreselor în momentele de liniște meditativă, când afară bătea viscolul iar ele, acolo lângă prispă, se simțeau una cu ața, acul și pânza. Semnele de pe ii sunt cântece încifrate în punct de cruciuliță. Modelele se formau pe pânză nu pentru că cusătoreasa dorea să producă, să facă, ci pentru că aceasta își dădea voie să fie acel model, acea curgere. Cusătoreasa intra în acea stare de conectare cu natura și cu inconștientul colectiv al neamului, traducând în simboluri noi, sau existente de când veacurile, arhetipuri, șoapte uitate, înțelepciune și pilde, care puse pe pânză să readucă în conștiința semenilor ciclurile naturii, dar și istoria și realizările spirituale ale străbunilor lor. Înșiruirile de cruciulițe deveneau astfel vocea strămoșilor cifrată în succesiuni de puncte, cruciulițe și linii colorate, povești model pe care doar spiritul să le poată citi. În semnele iilor cusătoresele codau astfel descatecele de deochi ale străbunelor, urările de căsnicie fericită pentru fecioare, învățături deocheate de la mame către fetele lor pentru a le învața cum să-și fericească și să-și țină alesul aproape de trup și de suflet, dorurile bunicilor pentru bărbatul plecat la război și alte multe istorioare, care fericite, care triste, ce trebuiau musai transmise mai departe, însă fără cuvinte.

Ani buni româncele s-au rupt de neam. Durerile străbunelor și bunelor ce și-au pierdut soții la război erau greu de pus în cuvinte și de transmis mai departe. Așadar bunicile au ales să tacă, să încuie durerea în inimă, dar odată cu ea și o parte din iubirea și feminitatea ce era dat să fie transmisă mai departe urmașelor. Atunci când coseau însă iile, iubirea și feminitatea curgea nemijlocit și au scăpat așadar o parte din ce era nespus în lada cu zestre. N-au dezvăluit însă fetelor care sunt cheile decodificării modelelor pline de culoare, pentru că ar fi însemnat să-și plângă explicit dorurile, iar ele erau prea mândre pentru asta.

Mamele noastre au plecat așadar la drum cu deficit de iubire, și cu deconectare față de propria feminitate și față de iubirea de sine. Industrializarea masivă adusă de comunism, sarcinile nedorite și avorturile neplânse le-au șters și urma de sensibilitate pe care au reușit să o dezvolte în viața austeră ce le-a fost dată.

Din aceste mame ne-am născut așadar noi, fetele secolului XX, alienate, bucuroase să purtăm jeanși, păr scurt, pantofi sport băiețești și non-culori. Ne-am format în școli carteziene, ne-am dezvoltat partea stângă a creierului, am învățat să ne exprimăm în cifre, structuri ierarhice și grafice, ne-am reprimat emoțiile pentru a fi bărbate și a reuși în corporații. Ne-am bucurat să ne stâlcim limba cu englezisme și să ne facem vacanțele afară. Am consumat produse făcute pe linie de mașini și am stat mare parte din zi în fața unui computer.

Ne-am petrecut astfel anii ca niște roboței, multitasking, într-o competiție nebună cu noi înșine, trăgându-ne seva doar din autodepășire și laude primite de la alții.

În familie ne-am amestecat rolurile, până nu am mai știut cine este bărbatul și cine femeia, asta în fericitul caz în care am reușit să dezvoltăm o relație mai personală decât cea cu propriul laptop.

Și a venit criza, iar partea stânga a creierului nostru, motorul nostru turat la maxim până atunci, nu a mai găsit soluții eficiente, a cedat. Realitatea ne-a arătat că a face nu mai este suficient. A-ți găsi satisfacția în cifre nu mai are sens. Modul nostru de a funcționa s-a năruit.

Am plâns neputiincioase, după mult timp, plânset de femeie. Am simțit în sfârșit nefericirea până la nivel celular. Am realizat că acea criză exterioară era oglindă pentru criza noastră interioară. Am simțit durerea. Am simțit…. Am simțit….

Am început să simțim. Ne-am deschis inimile, timid, speriate de fiecare nouă emoție, neștiind să o punem în cuvinte, neștiind că nu în cuvinte trebuie pusă.

Unele dintre noi au luat o coală de hârtie și au desenat. Altele au început să fredoneze o melodie de mult uitată și să o danseze. Altele au tăcut și au ascultat liniștea pentru prima dată. Altele și-au despletit părul și au uitat să-l mai tundă. Altele s-au așezat pe iarbă sau lângă un pom și au simțit natura. Altele au început să-și asculte visele și să le găsească sens. Există un sens. Totul are sens.

Câteva s-au apucat să împletească, altele să coasă. În cruciulițe strâmbe, în linii șerpuite. Și apoi și-au adus aminte de ii, acele compedii de modele și simboluri din lada prăfuită a bunicii. Când le-au scos și s-au uitat prima data la ele și-au simțit ochii împăienjeniți de lacrimi. Asta pentru că nu au văzut iile, le-au simțit, le-au înțeles.

Și-au adus aminte ce înseamnă să fii româncă, să fii femeie, să porți în tine cunoașterea tuturor femeilor care ți-au fost strămoașe. Și și-au cerut dreptul de femei, și au înțeles care era cheia care descătușa acel flux de iubire și feminitate ce fusese blocat atâta amar de vreme. Era durerea, a trece prin durere.

Și-au început să învețe de pe ii: să învețe rostul familiei, bărbatul și relația lui cu exteriorul: vorbitorul, culegătorul, vânătorul, razboinicul; femeia și relația ei cu interiorul: cea care ascultă ce e în inimă, pacifista, cea care crează cu mâinile.

Au învățat rostul culorilor, au învățat armonia, au învățat ce înseamnă să cosi cu suflet, să cosi suflet.

Și au format o horă mare pe care doar ele o văd, acolo în suflet și au lăsat să le vina în interior toate epistolele scrise de străbunele de pe tot cuprinsul României pe bucăți de pânză și s-au îmbogățit.

Și și-au tras iile cele vechi sau cele noi pe ele și au fost mândre. Mândre românce. Mândrele.

Și au simțit că aparțin acestui pământ minunat și au aflat că se trag din zeițe.

Imaginea: http://www.ieromaneasca.com